Depre sine si sentimente colaterale

Poate sunt imatura si poate in imaturitatea mea ma simt jignita atunci cand nu intelegi cat de importante pot fi pentru mine unele aspecte ale vietii. Poti sa le consideri niste prostii, inutilitati de care te poti descotorosi cand ai chef dar te rog nu incerca sa ma convingi ca asta sunt, chiar daca ele sunt defapt. Si da, recunosc, poate va fi greu sa mai gasesc pe cineva ca tine, poate imposibil, dar daca simt ca trebuie sa merg mai departe, imi asum riscul. Nu te pot face sa ma intelegi, nu? Mai ales daca tu nu esti interesat sa asculti si preferi sa imi suprimi orice tentativa de a replica. O, sau poate esti hipnotizat numai de interese, sau aparente, sau de orice vrei tu sa vezi acolo in lumea ta. Da, pentru ca fiecare are o lume a lui si daca aceasta nu corespunde cu cea a individului de langa el prefera sa il atace, sa experimenteze tehnici persuasive asupra celuilalt pentru a-l face pe acesta sa dea cu piciorul propriului univers pentru a i se alatura. Mentalitate gresita. Bine, nu chiar gresita. Ar fi un paradox sa spun asta avand in vedere ca militez impotriva ideii de gresit, in genere. Ar fi mai potrivit: diferita. Sau, evident, ar putea alege alternativa: sa fuga invartindu-se, fara cap, fara trup, doar cu sufletul. Repede.

Dar am deviat. Spuneam ca mi-as asuma riscul. Riscul de a ma uita singura la filme, de a ma plimba singura pe plaja dimineata, de a vorbi cu mine insami noaptea cand incerc inutil sa adorm. Poate o sa fiu iar un anticariat explodand de depresii refulate si o sa deteriorez obositele mele timpane cu muzica pe care am ascultat-o deja de prea multe ori putin prea tare sau o sa fiu doar o nebuna cu ochii inchisi care delireaza ingrijorata ca nu isi gaseste locul in lume. Intotdeauna incerc, incerc si cred ca de data asta sunt pe calea cea buna si  am impresia ca daca ma straduiesc destul de tare va avea efectul scontat, dar evident ca e doar o iluzie. Si apoi, mai exista si momentele cand as renunta la orice speranta si as face in mod expres tocmai lucrurile pe care cu atata convingere le-am refuzat crezand ca imi creez o conduita rezonabila. Si apoi? Apoi regret. Si plang. Si incerc sa imi revin. Dar asta este de departe un subiect mai dificil.

Probleme de personalitate sau nu, cert este ca eu voi ramane vesnic persoana care va alege a doua optiune, aceea a lasului. As fugi fara sa ma uit inapoi decat sa fac un compromis, sa astept si zile mai insorite. Cu alte cuvinte, m-as reconstrui undeva departe, departe de tot, toti si toate. Si daca nu imi place cum s-au asezat piesele as lua-o de la capat. Nu, nu m-as dezasambla asa, sub ochii trecutului, ci pe drum, in miscare, ascunsa in necunoscut. Cu siguranta o viata nu este prea mult. Prea mult ca sa epuizez toate optiunile, sa cunosc toate alternativele. Iar apoi ma obsedeaza intrebarea: dar daca oricum m-as redefini tot nemultumita as ramane? Si daca nemultumirea mea survine tocmai din pricina materialului meu genetic si nicidecum a lumii configurate in jurul meu? Pai atunci as muri de tristete si cel mai probabil cu dureri cumplite de picioare de la atata alergat pe suprafata unui cronofag existent pana la urma doar in mintea mea. Poate eu nu sunt setata sa fac schimb de moleculele cu cineva. Vreodata. Doar sa ma amagesc. Sau sa il amagesc. Pe acel cineva.

comentarii