Spre Paris, tu, demenţă...

Vântul îmi mătură apatic gândurile tăvălindu-le pe sub trenul sugrumat de şinele prăfuite ale unei Românii distorsionate. Mă agăţ cu disperare de mâna unui tânăr pe care de mult nu îl mai recunosc sub pletora de cârlionţi. Cea care îi inundă fruntea şi îi maschează cele mai încăpăţânate riduri. Îi simt verigheta muşcându-mi pielea sub palma transpirată de emoţie. Îl privesc în ochii-i verzi, aproape narcotizaţi de adrenalină. Cu teamă, cu fragilitate îmi astup urechile. Trenul îşi urlă monotonia aici, lângă peron, aproape de aceste umbre care se joacă de-a oamenii în noapte. Ne-am jucat şi noi cu ei până aseară. Marionete inutile, incandescente care dansează pe ritmul impus de o societate mult prea sugrumată de legi.

Numele lui este Andrei şi ne-am căsătorit acum doi ani în suburbiile aceluiaşi Bucureşti vaporizat de agiaţie pe care cu toţii l-am spionat aievea sau sedaţi in reverie.  Ne-am trăit împreună povestea, blonzi de fericire, reasamblaţi, atârnând deasupra acestui piedestal politic. Am ignorat naivi grijile, responsabilităţile scufundându-ne asemenea unor corali în albastrul intens al unei vieţi magnetizante. Lăsam foamea să ne scrijelească papilele gustative pentru ca în următoarea zi să atentăm la provizii şi să gătim o plăcintă cu mere şi nucă, ori să fumăm un pachet de Carpaţi pe blocul de lângă Lujerului privind scrumul cum se învârtea rotocoale sub cerul senin. Râdeam. Pe atunci radiam. Poate din naivitate, poate pentru că stăteam chirciţi cu genunchii la piept muşcând aerul sub aripa protectoare a tinereţii. Nu că acum am fi îmbătrânit. Dacă privim atent încă putem distinge sângele clocotind sub pojghiţa de piele care ne îmbracă sufletele. Nu! Suntem tot acolo, aici, în prezent. Şi poate vom înşela cronofagul pentru încă o decadă de-acum încolo!

O pisică răstoarnă trei cutii de conserve jonglând cu ele sub banca din spate. Sunetul metalului frecându-se precum moleculele de asfalt ne face să tresărim. Mă uit înapoi cu dezgust, căutând un ultim motiv pentru care să mă agăţ de această epavă. Ăsta este cu adevărat sălaşul iubirii noastre, leagănul materiei păgâne care ne-a călăuzit fericirea?! Andrei îmi strânge degetele albite de frig, îmi mângâie părul dezordonat şi mă sărută pe frunte. Căldura respiratiei sale mă face să tresar. Un sentiment familiar, aproape îngrijorător de confortabil... Uşile trenului se deschid mecanic, ruginite lăsând întunericului spaţiul necesar pentru a-şi începe jocul. Neantul este înfricoşător. Nimeni nu coboară şi nimeni nu urcă. Ar fi aproape macabru dacă nu aş şti că lângă mine zace neclintit devotatul meu Adonis. Mă trage intim, conspirativ pe scările murdare ale CFR-ului. Privim hipnotizaţi peronul de la fereastra clandestină a trenului. Ştim ca alergăm pe suprafeţe periculoase căutând subterfugii care să nu ne afunde şi mai adânc in pământ. Şi cu un ultim scrâşnit de şine pleacă. Şuviţele blonde îmi biciuiesc obrajii zvârcolindu-se în derivă. Ne aşezăm stupefiaţi de emoţie într-un compartiment pătat de vreme. Andrei mă îmbrăţişează aşezându-mi capul pe pieptul său. Liniştea mea este spulberată de ticăitul ceasului său de mână şi bătăile stângace ale inimii care parcă ne monitorizează respiraţiile. Ne detoxifiem ostentativ de noi cei vechi pe care i-am injectat clipă de clipă cu idei care nu ne aparţin. Dacă reuşim, ne mutăm visele în alte serviete şi plutim spre un alt peron, într-o lume mai bună.

Făceam gogoşi cu zahărul şi făina furate noaptea de la magazinul din colţ pe care doamna Popescu, bătrână fiind, uită adesea să îl încuie. Andrei lipea cu scotch filele unui volum din Shōgun rătăcit prin podul casei bunicilor săi. Martoră a dragostei noastre, garsoniera, era luminată de trei lumânări mocnind. Era aproape ora zece seara şi mirosul dulce al gogoşilor mângâia deja fiecare colţ al încăperii. Vrăjiţi de muzica lui Frank Sinatra înregistrată pe discul de vinil îmbătrânit de vreme şi aproape simţind gustul dulciurilor abia scoase din cuptor am început să dansăm învârtindu-ne şi răsucindu-ne printre taburete şi picturi. Murdari de acuarele, ochii ne râdeau contopindu-se undeva departe de Bucureşti şi de lume. Apoi ne-am înţeles. Tacit. Inuman. Să ne ambalăm visele şi să plecăm! Am împachetat picturile lui Andrei şi le-am îngropat cu grijă într-o servietă alături de economii, rod al celor doi ani petrecuţi împreună. Aşa am pornit noaptea următoare, acum, învăluiţi într-o chintesenţă de frică, vinovăţie, emoţie şi nerăbdare spre boemul oraş al romantismului.

Frigul îmi arde gândurile lent, asiduu. Andrei îmi îmbracă genunchii goi în puloverul său gri. Gri asemenea nouă, insomniaci eterni, avizi de speranţă, de vitalitate. Ştim ca izbânda aşteaptă la capătul liniei de tren aclamând regăsirea. Numai dacă am reuşi! O, Doamne, dacă am reuşi! Noi, surpaţi visători, veritabili maniaci, închidem ochii prefăcându-ne că dormim pentru a nu vedea grijile şi pericolele ce sunt gata să ne mănânce iluziile. Spre Paris, tu, demenţă...

Din seria "fotografiati de Bresson" (ps:lucrarile castigatoare pentru curiosi)

comentarii