Ceva

Nu-mi place sa stiu ca nu stiu sa iubesc asa cum stiu ca iubesc sa castig. Idealul meu nu e fericirea, ci iluzia unei fericiri mai mari decat a celor din jur (si aia mascata) sau...cel putin cleptomania manifestata la nivelul fericirii altora. Iar interesul tinde la infinit numai in circumstanta in care stiu sigur ca depinde numai de mine. Construiesc, renunt la placeri derizorii numai pentru reputatia de "cel mai bun". Ideea e ca cel mai bun este defapt jalnic, fie el si in ipostaza aia. Asta pentru ca a luptat pentru ceva material. Bine, si asta ar fi impropriu spus daca ne gandim la primul loc : la competitie, la slujba, la bac. Si aici ar interveni latura profesionala a ratacirii mele. Abordand alte domenii ar cam implica oameni si automat deciziile lor, "munca lor" pentru relatia biunivoca. Si rata succesului ar fi imprevizibila. Si ironia e ca imi place imprevizibilul. Dar ma pune in dificultate si imi stric imaginea de cel mai bun pentru ca nu stiu cum sa reactionez. Nu ca ar fi o cale corecta de a reactiona. E mai simplu sa le abandonez si sa ma concentrez asupra a ceea ce stiu sa fac. Din pacate numai pentru mine. O mazgalitura intangibila care sta mai mult la intuneric si creste. Si apoi mai apare o problema. Ca sa creasca ii trebuie experienta. Ori nu poate experimenta daca nu interactioneaza. Si apoi moare. Tragic rationament. Si apoi ajung la partea in care constientizez ca nici macar ce construiesc pentru mine nu o fac pentru mine, ci pentru a imbunatati imaginea pe care o vad ceilalti. Exact, acei ceilalti pentru care am stabilit ca sunt intangibila. Adica, fac pe curajoasa pentru ca nu am nimic de castigat daca imi e frica, decat eventual sa scad in ochii acelor celorlalti. Scriu ca sa fiu apreciata. Artist ratat. Nu. Nici macar artist. Perfectionist schizofrenic dornic de afirmare. Ii admir pe cei care traiesc pentru fericirea lor, nu pentru a le expune altora un fals succes. Dar apoi...ma contrazic. Ma gandesc. Daca as creea ceva suficient de mare cat sa supravietuiasca timpului si indivizilor distructivi care sterg de pe fata Pamantului tot ce nu le apartine dintr-o placere morbida nu as fi oare mai multumita decat cei a caror existenta a disparut odata cu moartea lor?! Trecand peste odrasle si arbore genealogic. Nimeni nu isi mai aminteste de strabunica. Decat eventual daca strabunica a intrat cu tancul in Casa Alba sau a castigat premiul Nobel. Bine, bine...dar ca sa traiesc numai pentru a-mi indeplini acest scop ar trebui sa gasesc ceva al meu, care sa ma reprezinte dincolo de un fapt. Adica, intru cu tancul in Casa Alba pentru ca sunt obsedata de presedinte sau sunt vreo fanatica imbecila cu intentii religioase, nu intru cu tancul in Casa Alba ca sa raman in istorie. Remarci diferenta? Nu de amorul artei. Nu...ceva al meu pe care il fac pentru mine si pentru ca explodez daca nu scot sentimentele si gandurile din mine si nu le materializez in ceva caruia sa-i pot da foc mai tarziu. Ceva pe care il pot la fel de bine ascunde de opiniile mult-prea-influente ale celorlalti. Ceva care o sa-mi erodeze sufletul pentru o viata, nu interese efemere, nu pasiuni puternice si trecatoare. Cum il gasesc?! Pana acum nu mi-am dorit nimic cu adevarat. Tot ce mi-am dorit, pentru o zi, pentru un an, a fost din spirit pur competitiv. Ma deprim cand descopar pe cineva mai bun si apoi devin maniaca si il intrec sau ma deprim iar si fug. Dar mereu va exista cineva mai bun atata timp cat nu gasesc acel ceva si ma zbat fara obiectiv pe-aici. Si mi se dizolva spiritul cu fiecare secunda ...

comentarii