Pensula de ceară

Pictez peretii constiintei in nuante caustice. Culoarea pateaza ratiunea schitand umbre abstracte. Simt iluzia cum reuseste irevocabil sa castige teren in fata realitatii. Eticheta de valori a existentei pare ca paleste cu fiecare secunda sub impulsul nefiresc al delirului. Agonia uitarii inghite nervos orice urma de caracter, orice frantura ratacita. O dunga de acuarela scrijeleste lumina din reminiscente si deschide rana vindecata. Taisul regretabil al vinovatiei sapa in gandurile mele efemere si macina echilibrul.  Sub valul de explicatii, de sunete, de miscari se contureaza imperiul inconstientei.

Mazgalesc ca o nebuna imaculatul. Podeaua imi aluneca de sub picioare cu un detestabil umor demn de setarile primordiale ale umanitatii. Suspendarea, uitarea, joaca de-a marioneta capata spre surprinderea mea proportii tot mai mari. In spatele meu amintirile rad dureros de viu si ard lipsite de mila fotografiile prafuite de principii. In mintea mea, ecoul unei voci imi sopteste obsedant sa merg mai departe, sa o iau de la capat, sa ingrop tot ce a fost, tot ceea ce am construit, fie ca a fost intr-un ceas bun, fie ca a fost inecat in lacrimi.Poate sunt impiedicata de conceptii, de prejudecati, poate totul este doar o festa a mintii, poate doar delirez, sau poate pur si simplu visez. Inca astept schimbarea.

Din lumanarea arzanda picura ceara fierbinte si imbraca pensula manjita de un rosu strident. Au toate astea vreun sens?

comentarii

Abstract

Imi miroase a nebunie. Ploaia inunda suprafata geamului. O privesc oftand. Nu am stare. Fix. Fix si 1 minut. Fix si 2. Ajutor? Pe cine pacalesc? Nici nu vreau sa se opreasca. Nu are decat sa ploua pana la ultima picatura. Putin imi pasa. Defapt, cu atat mai bine! Nu am nevoie de nimeni! Ma pot descurca si singura. Dau drumul la radio zdrobind butonul volumului. La maxim. Astfel incat, oricat as incerca, sa imi fie imposibil sa imi ascult propriile ganduri. Deschid blocul de desen. In fata mea se proiecteaza cu usurinta o imagine vaga si o conturez apasand creionul. Privesc tavanul asteptand parca inspiratia sa imi inunde mintea. In zadar. Intarzie. "Invitatia la vals" asezata asimetric pe un raft imi atrage atentia. O deschid si incep sa parcurg dezinteresata primele randuri. Cu fiecare pagina, devine, neasteptat, tot mai fascinanta. In cateva ore, ajung sa devorez la propriu fiecare margine invechita a cartii, fiecare semnificatie. Si brusc, se termina. Trist. Patetic. Auzi, sa ma refugiez in spatele copertilor, lipsita de inspiratie, credula! Ascult pentru cateva secunde picataturile cum lovesc asiduu marginea exterioara a pervazului. Nu mi-am dat seama pana acum cat de obsedant poate fi ticaitul ceasului din hol. Il ignor. Observ absenta cateva fire rebele care incearca cu disperare sa imi distraga atentia. Ma ridic, ametita de o vaga aroma de parfum. Ma gandesc cu invidie la parcul ros de ploaie, ce abia asteapta sa renasca, mai frumos, mai impozant odata cu ivirea soarelui. Poate maine, poate poimaine. Iau palaria din cui si ies afara. Vantul imi zboara suvitele spicuite intr-un blond umbrit. Asta a fost. Accept viciul vremii. O sa rasara si soarele. Cu siguranta!

comentarii