In umbra cristalului

O mica tentativa de a scrie ceva mai consistent. Nu stiu daca a fost o miscare inteleapta sa o public aici in starea asta, nefinisata, neterminata si scrisa intr-un stil relativ pueril avand in vedere ca a fost inceputa la 13 ani, dar ramane de vazut. 

Ce complicata e viata uneori…prin simplitatea sa te ameteste si te trezesti dintr-o data in mijlocul reflectoarelor, vedeta propriei vieti. Nu am crezut niciodata ca poate fi atat de misterioasa, nu am crezut niciodata ca eu pot fi atat de dependenta, atat de motivata sa traiesc, sa simt adrenalina, emotiile cum imi pulseaza in vene, sa simt cum tot ce exista teoretic, spiritual: fericire, nostalgie, totul imi va invalui sufletul prin vortextul de emotii . Prietenie, singuratate, iubire, toate sunt aruncate spre fiinta ta ca un joc fantastic de lumini care nu inceteaza niciodata sa te surprinda.

Reflexii

-inainte de a incepe-

          Tineretea este de departe scripetele existentei umanoidului, unica, inegalabila, menita sa isi propulseze initiatul in tainele vietii si sa construiasca pe baza principiilor morale ale celor din jur si a circumstantelor ce, intr-o oarecare masura influenteaza involuntar individul, un caracter complex prin mentalitate.

          Adolescenta surprinde prin fantezia sa impulsurile si circuitele ce concep reteaua de reactii a rebelului si catalizeaza dezvoltarea omului din punct de vedere spiritual si moral. Adolescentul tanjeste la perfectiune, dar nu asteapta timid in loja, ci se arunca dezinhibat, cu toata fiinta, in mijlocul scenei, proband costumele decolorate de personalitati. Infrunta reflectoarele si isi declara „suprematia”.

          „In umbra cristalului” reflecta varianta unei vieti, in aparenta triste, materializata prin lipsa parintilor, a unei tinere ce incearca sa infrunte pericolul si depresia si sa isi mascheze  durerea pe teritoriul nesigur al adolescentei, mereu gata sa se surpe sub pasii fragili.

          Trecand printr-un sir agasant de intamplari, Angela trece cu usurinta de la o stare la alta, pentru ca in final sa fie prinsa in mrejele timpului, trezindu-se stupefiata in trecut. Dar cum poate ea sa schimbe destinul si sa isi salveze parintii din ghearele mortii? Dar mai presus de toate: cum poate ea fi cu adevarat sigura de autenticitatea tririlor sale? Acum realitatea devine doar un univers paralel, intangibil, poate pierdut pentru eternitate pentru adolescenta incapabila de a mai percepe aparenta. Sau nu?

1.Inclipit

          Ma uit la tavan afundandu-ma in perna fina. Dunga bej ce contureaza cupola varuita intr-un cream sidefat se rasuceste cu delicatete spre coltul camerei schitand o figurina abstracta. Privita de jos, noua camera creeaza impresia unui abis colosal ce se intinde ametitor spre cer.  In colt, zace dulapul cu oglinzi, in care se reflecta jocul de culori al covorului intins peste parchetul rece. Observ absenta cateva fire rebele care incearca cu disperare sa-mi distraga atentia. Inchid ochii si admir prin retrospectiva colectia de masti de carnaval a mamei la care ma uitam ore in sir, ascunsa dupa canapea in zilele de marti cand ea avea sedinta cu membrii consiliului. De ce trebuie sa purtam asiduu masti sociale, sa fim definiti printr-o curbare de pensula, printr-o pata prelinsa pe obrazul inalterabil al realitatii? Presupun ca trebuie sa ma adaptez si sa aleg din multitudinea de chipuri de sticla una care sa se potriveasca in noul context didactic si colegial. Ce poate fi mai frumos decat sa socializezi, sa cunosti persoane noi, sa o iei de la capat? Ce fac? Am innebunit! Eu meditand… Nu poate fi prea rau. Este doar liceul, inca o treapta pasita spre inalta societate, un teritoriu neexplorat...Patetic! Pe cine pacalesc? Poate doar pe mine insami.

Ok. Imi revin. Ma ridic, imbatata parca de propriile ganduri, si inaintez omniprezenta printre particulele de praf care aluneca firav pe langa ochii mei intredeschisi, deranjati de fasciculele de lumina care invadeaza geamul ingust al toaletei. Ma uit in oglinda. Inca o dimineata atat de umana…umana? Ce am patit? Doar nu astept sa ma transform intr-o bestie, sau cam asa ceva. Imaginea din oglinda ma sperie. Deschid ochii larg. E ziua cea mare… poti fi macar putin entuziasmata…dar nu! Timiditatea..parca imi stranguleaza autocontrolul si reflecta in oglinda o expresie sociopata cu mult prea putin chef de viata.

          Cateva firisoare rabufnesc din sprancele usor arcuite si accentueaza pometii  proeminenti. Dau drumul  la apa si o incerc cu un deget. Revigorant! Apa imi improspateaza tenul, iar fata mea evident de frustrata de orele ce urmeaza nu pare a-si schimba intentiile. Pasta de dinti aluneca printre dintii periutei si incerc cu disperare sa salvez o cantitate considerabila pentru igiena orala. Caut prosopul pipaind cu mainile peretele si blestemand ventuza de sustinere ce pare ca a intrat in pamant si  tubul de spray abia cumparat de la magazinul din coltul strazii.

           Poate ar trebui sa sar peste festivitatea de deschidere gandind ca, aceasta dispozitie morocanoasa imi poate crea probleme. Renunt totusi la acest gand desi suna foarte tentant si ma indrept invinsa spre camera, impiedicandu-ma de poseta cea veche aruncata in mijlocul holului. In spate, zac cateva cutii imense de carton. Datorita lipsei de timp, nu am apucat sa imi despachetez toate lucrurile, multe fiind inca pierdute pe fundul acestora. Deschid dulapul. Ca intr-unul din filmele acelea de prost gust, o scurta adiere de vant pare sa fluture cele doua umerase parasite, iar eu stranut involuntar doborand rochita rosie cu dantela prelinsa pe langa umeri si talie. Aduc condoleante dantelei prafuite si o ridic recunoscatoare ca piesa de rezistenta a vestimentatiei mele nu este compromisa.

-Angie, daca te-ai trezit, acum ar fi momentul sa vi la masa!  striga matusa Elenour de la parter uitandu-se cu interes in capul scarilor.

          -Viiiiin!

-Inca nu m-am obisnuit cu aceste trepte spiralate…ce avem la micul dejun? intreb eu umezindu-mi buzele si coborand cate doua trepte concentrata sa nu imi pierd echilibrul.

-Oua prajite, rosii, cascaval si un pahar mare de lapte.

-Suna promitator, Ell!

-Ca intotdeauna draga mea, ca intotdeauna, imi spune ea mangaindu-ma pe par si sarutandu-ma in crestetul capului.

-Angela..esti pregatita pentru asta? ma intreba ea cu ochi patrunzatori strangandu-si buzele in semn de ingrijorare.

-Nu stiu. Dar trebuie sa trec peste acest impas. Trebuie sa ies la suprafata, iar asta este cea mai buna cale de a o face.

Dupa ce termin de mancat, iau farfuria si o pun in chiuveta, o sarut pe obraz si urc in camera sa ma pregatesc. Iau cu delicatete rochia si intind materialul peste umeri. O aranjez la margini si ii netezesc cutele, dupa care iau rimelul de pe masuta de toaleta si il flutur peste gene de doua-trei ori. Luciul de buze de culoarea visinelor, peria de par, brosa in forma de trandafir aurita ce a calatorit de-a lungul generatiilor familiei. Ma privesc in oglinda.

          Nu este chiar asa de rau. Cu putin noroc as putea parea si eu o fata de liceu indeajuns de „umana”. In definitoriu...asta sunt eu. Lumea din jurul meu trebuie sa ma accepte asa cum sunt. Scot capul pe fereastra pentru un ultim control. Briza vantului ma trezeste la realitate si imi transmite un instinct de a privi ceasul. Sunt in intarziere. Evident intru in panica…

          Parul meu imposibil de aranjat isi arunca suvitele dupa bataia vantului. Incerc sa-l ignor si ies indrazneata din carapacea mea, la lumina. Soarele imi arunca priviri ucigatoare. In spate, aud usa inchizandu-se. Elenoar ma priveste din pragul usii, ma imbratiseaza si imi ureaza succes. Putin cam stangace, plec spre liceu. Privesc copacii invaluiti in atmosfera unei zile frumoase de toamna. In zare, remarc doi frati ce se dau in leagan. Langa ei, pe o patura, in iarba verde imbatata de roua diminetii, parintii lor ii privesc zambind cu mandrie. Iubirea pluteste in aer. Simt cum atmosfera imi ineaca suferinta si in tacere ma indepartez de tabloul fericirii absolute ce pentru mine nu inseamna decat o dulce razbunare a sortii. Pe celalalt trotuar, un tanar se lupa cu cainele sau ciobanesc german, prins in lesa, ce vrea sa ajunga in balta de langa intrarea in parc. Zambesc usor amuzata de scena. Penduland intre emotie si tristete, pierd notiunea timpului. Deodata ma trezesc din transa, uitandu-ma insistent la cladirea din fata mea. Uriasa constructie debordeaza de energii pozitive si simt cum o multitudine de fiori inexplicabili imi gadila fiecare traire. Elmira College are un fascinant renume prin felul sau impecabil de a face diferentierea intre studenti, dar mai ales prin colectivul profesoral demn de Oscar. Bine…nu chiar de Oscar, dar pentru mine e ok. Cine stie…poate intr-o zi chiar eu voi castiga un premiu. Pe scena, in lumina reflectoarelor, multumind cu gratie tuturor celor care m-au sustinut si inspirat. Hollywood. Poate ca nu este atat de dificil.

          Curtea liceului este asaltata de adolescenti. La intrare, o doamna intre doua varste ne indica drumul spre sala de festivitati. Unii entuziasti, altii mai plictisiti, intra in colosala incapere. Pe scena, la o masa rectangulara lunga, se afla directorul si cei doi directori adjuncti, impreuna cu sefii catedrelor si presedintele consiliului elevilor. Iau loc langa o fata blonda, cu parul drept, lung si ochii albastri si un baiat brunet cu ochii verzi. Ascult ganditoare discursul directorului : „Sunt onorat sa ma aflu inca o data, alaturi de voi, dragi elevi, in calitate de director, in fata unui nou si prosper an scolar, dar mai ales sa le urez alaturi de cadrele didactice un calduros bun-venit bobocilor din acest an…”.Lumea paradiziaca in care patrunsesem fu spulberata brusc de o voce subtire si discreta:

          -Buna. Eu sunt Rebecca, spuse fata de langa mine intinzandu-mi mana prieteneste.

          -Hey!Aaa…Ma numesc Angela. Incantata de cunostinta…spun eu ezitant, fiind intimidata de tonul ferm si in acelasi timp placut al Rebeccai.

Dupa incheierea festivitatii, suntem indrumati spre salile de clasa. Observ oarecum usurata ca Rebecca este inca alaturi de mine.

Urmaresc cu privirea in jos pasii grabiti ai Rebecai. Mintea mea refuza sa reactioneze… simt emotia cum imi face sangele sa accelereze si sa vina clocotind in obrajii mult prea usor de ascuns dupa „perdeaua” mea de suvite care ma salveaza adesea cand vreau sa imi ascund chipul… dar acest truc nu va dura pentru mult timp. Intr-un colt, o fata cu ochelari isi strange cartile de pe culoar suspinand cu lacrimi in ochi. Galagia ce monopolizeaza cladirea imi face sufletul sa tresalte si incep sa constientizez ca sunt la liceu. Pe langa noi trece un baiat pe skateboard fluierand si chicotind. Rebecca s-a oprit. Intram in sala de clasa. Simt cum imaginea se incetoseaza si incep sa tremur, o lacrima inunda intr-o chintesenta de reverberatii translucide obrazul meu rumen, dar pentru prima data in viata plang de fericire. Cu toate acestea, simt privirile ostentative ce imi imbraca intregul chip. Poate rochita rosie a fost o alegere extravaganta, sau poate dantela imi da un aer superior, deloc reprezentativ in aceasta situaite. O picatura de sudoare imi aluneca pe frunte. Nu ma integrez in decor. De ce eu? Vreau un raspuns. Ce intrebare retorica… de parca ar putea cineva vreodata sa-mi raspunda. Cat de inocent de naiva sunt cateodata!

Inchid ochii, inspir adanc si aleg la intamplare o banca. Emotiile imi napadesc obrajii si, arunc neindemanatica cele cateva caiete pe care le am la mine. Din nefericire acestea aluneca brusc in bratele viitoarei mele colege de banca, ce imi zambeste acum firav privindu-ma cu curiozitate. Ii cer scuze si regret in gand momentul in care am aflat ca ma voi muta…ei bine…aici. Orele trec in zbor, mai ales ca eu incerc sa ma concentrez la micile detalii, evitand privirile insistente si conversatiile plictisitoare. Toate pana la un punct: pranzul. Din pacate in acest moment al zilei nu mai e nicio scapare, nici un profesor cu autoritatea sa, nici un clopotel care sa anunte salvarea. Dupa ce arunc doua portocale si o prajitura in farfurie, privesc dezorientata spre mesele din cantina. Undeva intr-un colt o observ pe Rebecca, unica mea cunostiinta, care imi face insistent semn sa vin la masa lor. Ma asez timida pe scaun si incep sa gadil absenta coaja unei portocale.

          -Ar trebui sa-ti fac cunostinta si cu restul grupui, ei sunt: Mike, Alice, Bridgete, Kevin si  Lucy.

Mike pare tipul cool, mereu gata sa te ajute, care totusi nu insuseste nici un sentiment pentru vreo persoana. Rece si distant ma saluta cu un aer de superioritate. Alice este cu siguranta foarte prietenoasa, Bridgete este greu de descris iar Lucy pare un inger retusat prin farmecul make-upului din zilele noastre. Iar Kevin…ei bine…el este cu adevarat tot ceea ce si-ar putea dori vreo fata vreodata.

          -Mda. Eu sunt Angela. Ma bucur sa va cunosc.

          -Si ce zici Angela…vii cu noi maine dupa ore la mall? Am auzit ca a aparut o colectie noua de parfumuri. In felul asta te mai relaxezi si tu…dupa cum am vazut toti ca esti cam incordata, adauga Alice cu un suras pe buze.

M-am inrosit. Tacuta, speram cu ardoare sa se schimbe subiectul.

          -Nu-ti face griji, colega. Esti irezistibil de comica. Te vei integra! ma incuraja Kevin si-mi dadu un ghiont sa raspund la intrebare. 

          -OK. Vin si eu, dar sa nu va plangeti daca o sa daram mallul din greseala sau cam asa ceva, spun eu ironic.

          -Avem noi grija sa n-o faci,dar trebuie sa ai si tu incredere in noi, imi replica Rebecca.

          -O sa fac tot ce pot!

        Clopotelul suna in sfarsit, iar eu rasuflu usurata. Orele trec repede, cu mici aluzii la gesturile mele din partea colegilor. S-a terminat. Nu a fost chiar asa de groaznic. Exceptand desigur chicotelile din stanga si din dreapta pe seama mea. Ma indrept lent spre casa. Copacii ma privesc parca uimiti ca am supravietuit… Linistea de pe strada imi provoaca o usoara teama de singuratate. Nu se aud in fundal decat pasii mei lenesi. Razele soarelui scalda in lumina o casuta modesta din dreapta drumului. La fereastra o batranica priveste melanolica niste poze ingalbenite de trecerea ireversibila a timpului. Un fior imi strafulgera tot trupul si scuturandu-ma de acest sentiment imi continui drumul. Iata-ma ajunsa in fata portii. Din spate, Kevin imi striga disperat numele. Ma intorc uimita spre el si astept sa ajunga langa mine. Deodata, el inalta falnic un trandafir spre mine si cu un zambet colosal imi promite ca fiecare petala va reprezenta etern cate un vis devenit realitate. Ma saruta pe obraz si apoi porneste cu pasi grabiti spre casa. Impresionata, patrund in locasul meu sacru. 
       Arunc ghiozdanul pe scaunul din bucatarie si, desi prajitura de pe raft arata irezistibil, trec pe langa ea si urc la etaj. Dupa ce ma impiedic de doua trepte, inchid zgomotos usa dupa mine si ma arunc fericita in pat. Iau in brate ursul panda ce mi-a calauzit pasii de cand am pus prima data piciorul pe aceasta lume si ma ghemuiesc intre perne. Simt cum ma afund in amintiri. Familie… unicul cuvant pe care mi-e frica sa-l rostesc cu voce tare. Nu! Inchid ochii. Pleoapele imi aluneca greoi si adorm. Visez…incerc sa ripostez, dar este in zadar.

2.Sticluta cu parfum

Noaptea trece fara probleme. Lumina imi imbratiseaza chipul. Este dimineata…din nou. Putin mai motivata, sar in picioare si incep sa ma plimb prin camera, coplesita de atmosfera linistita. Telefonul imi spulbera armonia si, buimacita raspund:

         -Da?

         -Neata, Angela! Sunt Rebecca. M-a sunat doamna Harris si m-a anuntat ca nu facem ore astazi. Am vorbit si cu ceilalti si mergem mai devreme la mall. In cinci minute suntem la tine.

         -Ce? Rebecca, ma tangui eu aproape fara glas…si, apropo, de unde ai …

         -Nu mai vorbi atata si pregateste-te … moral, doar nu vrem sa darami mallul, imi taie ea orice incercare de replica.

         - …numarul meu? Ok. Ok. Pa!

         - Inca trei minute!

           Pun receptorul jos. E bine. Trei minute. Fug repede spre baie si dau drumul la apa. Este inghetata. Genial! Tot universul este impotriva mea, acum, incerc eu sa protestez. Ma spal pe dinti in timp ce privesc o bucla ce atinge oglinda. Carliontii imi fac viata imposibila prin simplul fapt ca exista. Micul dejun imi rezerva o bine-meritata portie de emotii. Privesc in castron cerealele ce lupta cu disperare sa ramana la suprafata in laptele proaspat. Asa ma simt eu in fiecare dimineata cand incerc sa privesc cu optimism viitorul meu pueril. Pe hol, ceasul imi picura timpul ca o entitate suprema ce anunta verdictul. Imi iau geanta si telefonul. In doua minute (incredibil) sunt in fata portii. Ii astept pe dragii mei colegi ce nu par a se grabi. Afara, simtul olfactiv este alintat de o dulce aroma de liliac. Peste strada , un baietel fuge de tatal sau pe role si scoate limba la el. Barbatul, nervos, azvarle vorbe jignitoare la adresa tanarului si il mustra pentru comportamentul sau inadecvat. Scena capata un contur comic pur si simplu pentru ca cei doi par scosi dintr-un lungmetraj de desene animate. Deodata, ma trezesc razand isteric de cele doua personaje. O masinuta  rosie inoata parca pe drumul pietruit spre mine. Claxonul ma face sa tresar si privesc cu ochi mari in juru-mi. Alice si Lucy imi fac cu ochiul.

-Am rams numai noi pana la urma. Kevin este la antrenament, iar Bridgete avea o intalnire cu mama sa la o cafenea.

-Dar nu este nici o problema. Cine are nevoie de ei? Nimic nu este mai relaxant decat sa incepi ziua cu un tonus de prospetime. Acele parfumuri debordeaza de vitalitate si cer cu disperare sa fie testate.

-Mda…sunt convinsa, soptesc eu pe nerasuflate. Daca suntem doar noi, ce-ar fi sa o lasam pe alta data?

-In nici un caz, Angela. Trebuie sa iesi din casa. Oraselul asta trebuie sa fie explorat. Daca vrei putem merge la o terasa, sau in parc, sugereaza Alice fara chef.

-Dar mallul ramane in picioare ,desigur, spune Lucy cu o unda de speranta in voce.

-Am incotro?

-Nu!!striga fetele impreuna.

Incerc stangace sa deschid portiera, dar, spre uimirea mea e blocata. „Si, ma lasati si pe mine sa intru?” Dintr-o miscare, Lucy deshide usa. Alice accelereaza, iar straduta mea ramane incet, incet pierduta in neant.

-De ce va uitati asa la mine? izbucnesc eu ofensata. Parc-as fi vreo ciudatenie sau cam asa ceva…

-Te-ai indragostit, asa-i? ma intreba Lucy unduindu-si genele ce ting sa atinga infinitul.

-Poate, ii replic eu visatoare.

Fetele chicotesc uitandu-se cand la mine, cand una la alta. Intr-un final, ii cer lui Lucy sa dea casetofonul mai tare, oarecum indiferenta de avansurile lor.

„Oceans apart day after day and I slowly go insane.
I hear your voice on the line, but it doesn't stop the pain.
If I see you next to never, how can we say forever.”

-Opreste-l! Opreste-l! incerc eu printr-un gest pueril sa imi pun mainile la urechi sperand ca versurile melodiei nu imi vor mai rasuna in minte scormonind in suflet precum o furtuna tropicala.

-Angela, sa nu mai urlii niciodata asa. Imi insuflii teama, cateodata. Vrei sa imi spui pentru numele lui Dumnezeu ce s-a intamplat?

-Versurile…imi amintesc ca prin delir ceva ce uitasem, ce incercasem sa uit pentru totdeauna. Simt cum fiecare soapta scrijeleste lumina din reminiscente.

In masina, linistea acapareaza sentimentele tuturor. Se aude doar vajaitul vantului ce isi asteapta victima. Treptat, devin tot mai frapata de melancolia intensa, si apoi pur si simplu inexpresiva. Mallul imi propulseaza inconstient imaginatia. Cladirea diabolic de comerciala imi inspira un sentiment clandestin. Absenta, trec prin fata raioanelor. O simbioza de arome imi incrusteaza fantezia. Hipnotizata, ma opresc brusc in fata noului raion de parfumuri. La prima vedere, standul pare simplu, ordonat. Cu toate acestea, in centru o batrana ma priveste intens. „Acest parfum este pentru tine”, spune ea cu o voce enigmatica, abia soptita. Aaa, ce-a fost asta?

Vazandu-ma dezorientata, batrana continua:

         -Hai ia-l! Ce mai astepti?

         -Scuzati-ma, cred ca ma confundati! Eu doar priveam.

         -Ai niste energii fantastice! E gratis. Te asigur, acest parfum te-a adus aici! Este menirea ta.

         Neincrezatoare, intind mana sa iau parfumul, uimita de cuvintele fara sens ale batranei. De cum o apuc, sticluta cu parfum imi aluneca printre degete si se zdrobeste de podea, toata mireasma impanzindu-mi tenisii, acum uzi. Repede , intorc capul spre batrana sa-i vad reactia, dar socata, observ ca…nu mai este…a disparut! Strang frumos cioburile si le pun in poseta, cu acordul vanzatoarei care pare sa nu ma fi observat pana acum, cu gandul sa le studiez in amanunt acasa. Merg impreuna cu Alice si Lucy la raioanele de cosmetice si vestimentatie. Apoi, trecem pe la biblioteca sa ne improspatam cuostiintele in materie de beletristica recenta si imprumutam cateva filme de vizionat in zilele ploioase. Dupa cateva ore bune, ne oprim la o terasa pentru a savura o delicioasa convorbire asa … ca intre fete.

-Ce s-a intamplat la mall, la standul de parfumuri? ma intreaba Alice curioasa.

-Am scapat o sticluta. Ma uitam la modelul sau si aveam impresia ca am mai vazut-o undeva…si mai era si aceasta batrana care m-a lasat derutata in mijlocul mallului.

-Asteapta, ceea ce zici nu are sens. Ce batrana? Angela, tu ai lesinat acolo…nu iti aduci aminte?

-Ce am facut? ma uit disperata la Lucy care imi confirma cele spuse.

-Imposibil. Voi, eu, ati fost cu mine si cioburile, am dovada. Scot resturile din poseta si astept cu stupoare reactia fetelor.

-Nu. Nu. Nu pot sa cred ca ai spart un parfum si dupa aia ai mai luat si cioburile. Si de ce ai lesinat? Te simteai vinovata? Izbucneste Lucy isterica.

-Asteapta. Sa o auzim ce are de zis in apararea sa. Deci? ma intreaba Alice cu ambele sprancene arcuite.

-Dar, nu inteleg. Era gratis. Si va garantez ca nu am lesinat. Cred ca mi-as fi adus aminte totusi, spun eu categorica, incercand sa imi impun un ton autoritar.

Fetele, parand ca accepta cu indulgenta pledoaria mea continua, dar brusc se opresc si privesc in spatele meu, apoi Alice imi face cu ochiul. De departe se zareste silueta lui Kevin apropiindu-se.

-Ce faceti? zise el pe nerasuflate sarutandu-ma pe obraz.

Chicotesc.

-Bine. Incercam sa supravietuim in aceasta lume plina de engime si de pretentii ce trebuie intretinue in calitate de fete, declara Alice mandra.

-Sa inteleg ca barfiti? izbucneste Kevin in ras.

-Frumos…incerc si eu sa intru in discutie.

-Da. Angela tocmai s-a indragostit, a furat un parfum, a lesinat si acum face pe inocenta, spune Lucy fara pic de mila.

-Si…cine-i norocosul? intreaba Kevin dezvelindu-si dintii de un alb imaculat.

-Ehh…ma rosesc eu toata.

-Ce-i cu parfumul?

-Au mai ramas doar cioburile. Si nu am lesinat, incerc eu sa ma apar.

Kevin le imprastie pe masa si le priveste cu un ochi inchis in lumina soarelui. Daca ma intrebi pe mine, as putea sa jur ca o face doar ca sa ne impresioneze, dar…

 -Nu par in regula. Acest material, si aroma este ceva cu totul prosper.

-Kevin…nu incepe, se tanguie Alice.

-Ce ziceti de un film? Se afirma Lucy.

-Ok. Ii sun pe Bridgete si pe Mike. Angela, tu mergi cu Kevin.

Fara sa ripostez, ma indrept spre masina sa. Din nefericire, intervin cateva probleme si planul filmului se anuleaza, spre dezamagirea mea, spulberandu-mi planul de cucerire. 

3.Pandantivul

         

          Categoric, asta a fost cea mai interesanta seara din ultima vreme. Cum oi fi reusit sa lesin fara macar sa imi dau seama? Ce sa mai spun de batrana aia bizara? Macar mai am cioburile… iar Kevin, nu pot sa cred ca m-a sarutat pentru a doua oara. Simt ca o iau razna. A trecut doar o zi si deja m-am indragostit. Locul acesta imi provoaca asa o stare interioara…un delir total. Nici nu mai imi dau seama ce este real si ce nu. Poate ca nici eu nu mai sunt ceea ce am fost odata. Ma duc la oglinda sa verific. Ma ciupesc. Totul pare in regula. Am probleme cu imaginatia. Ce feste imi mai joaca. Si la ore asa tarzii.

          Nu stiu ce sau cine a fost, dar un zgomot ma trezi brusc la realitate. Imi prepar cina in bucatarie. Cateva fructe si doua bucatele de ciocolata imi potolesc foamea ce imi napadea stomacul, dovada ca am sarit si peste pranz. Reusesc totusi sa urc la mine in camera. Atmosfera capata nuante misterioase, dar evit aceasta perspectiva cu obraznicie.

Ma asez terminata la birou si imprastii cele cateva ramasite de la raionul cu parfumuri. Ce interesant: in lumina stralucesc!

La o examinare mai detaliata, observ pe suprafata micilor bucati un intreg univers de culori care strapung limita fictiunii si invadeaza umila mea camera intr-un show impresionant ce isi unduieste delicatetea prin ochii mei de ciocolata topita. Mireasma emanata de curioasele bucatele de sticla imi innebuneste simturile. Nu am mai trait niciodata un moment atat de incarcat de emotie si enigma. Simt nerabdarea cum imi sfasie ratiunea. Vreau sa aflu mai mult. Ce… ce este atat de special? Ce parte rupta din edenul acestor elemente imi magnetizeaza fiinta pentru o eternitate de intrebari fara raspuns? Nu. Acest fenomen nu poate ramane in umbra. Indemnata parca de subconstient, imi preling degetele tremurande peste varfurile cristalelor. Da! Cristale … acesta este cuvantul care le defineste. Absenta pana acum, deschid ochii larg, privind uimita una dintre bucati care imi atrage privirea in universul interior de trairi spirituale. Este … are forma unei inimioare. Intru in transa. „Oare batrana avea dreptate?”

 Un sunet fulgerator imi sfasie gandurile noii mele preocupari. Este cutia cu bijuterii care a cazut de pe raft. Pe marginea modelului chinezesc al cutiei, sta suspendat lantisorul pe care mi l-au daruit … cei doi … inainte sa ... Nu sunt capabila sa mai scot nici un sunet. Izbucnesc. Simt cum o picatura de tristete aluneca pe chipul meu inexpresiv, dominat ca o marioneta de puterea sufletului. Si inca una, inca una … Plansul imi descatuseaza tristetea. Ma descarc. Sunt atat de slaba, atat de terifiata de gandul ca as putea vreodata sa uit si totusi atat de panicata, ranita sa imi aduc aminte de acel apogeu al melancoliei! Rusinata incerc sa-mi ascund lacrimile printre degetele mele reci, rasfirate pe intreaga fata. Ma ridic ametita si privesc intens firavul lantisor. Intind mana sa-l ating. Simt cum un fior de gheata imi sfideaza autocontrolul. Cu mainile inclestate, ma intorc la birou si asez bijuteria pe lemnul intunecat de tacerea mea atat de incarcata de trairi si totusi atat de tacuta. O urmarec si aud in fundal ritmul alert al inimii mele care nu pare sa-si accepte destinul de a ramane in interiorul persoanei fizice, caci spiritual…nu mai exist. Privirea imi zboara catre inimioara de cristal.

O idee imi strabate mintea. Simt cum mana mea inainteaza lent contra aerului din camera, dar sunt incapabila sa raspund vreunui instinct. Apuc inimioara si strecor lantul printr-o fisura a sa. Este atat de delicat… Ma ridic. Lumina artificiala imi orbeste realitatea si merg prin labirintul intortocheat al mintii mele chinuite. Nu stiu cum… dar ajung in baie. Privesc tandru persoana din fata mea, reflexia unui om.  Imi pun lantisorul la gat. Asta sunt eu … am lasat inca o data acea parte din mine sa ma domine. Unde este acea Angela impiedicata si toanta? Nu stiu. Pare sa se fi pierdut pe vecie in adancul sufletului meu. La suprafata nu a mai ramas decat melancolia… dar nu vreau. Si cu mana pe medalion, jur sa devin alta persoana. Aud telefonul cum rasuna in pustietatea casei de la parter vibrand in atmosfera sageti otravite cu enigma singuratatii. Ezit cateva clipe, apoi alunec pe scari sa raspund. Poate ca este chiar destinul, sa ma felicite pentru indrazneata mea decizie. Sa ma premieze cu un Oscar. Ironic. Nimic nu este sigur. Nimic. Dar mai ales, nimic nu dureaza pe vecie. Se sfarseste. Tragic. Dar se sfarseste numai cand vrei tu. Pentru ca doar tu ii poti dicta sortii. Manata astfel de gandirea optimista alerg si mai repede spre telefon. Il vad in intuneric. Ma apropii, apoi brusc ma opresc. De ce nu raspund? Ce fac? Nu stiu. Dar poate ca asa e mai bine. Nu mai suna. Astept inmarmurita … nemurirea sufletului. Fug rapid spre camera. Nu mai stiu nimic. Stiu doar ca am ajuns in pat, patul care va gazdui o alta peronalitate a mea, una mai buna…sper.

4.Euforie

Ma trezesc. Simt cum energia si pofta de viata imi accelereaza viteza sangelui si imi fac sufletul sa tresalte. Emotia incarcata de adrenalina imi provoaca afectiv o stare de euforie deplina. Ma simt plina de viata … Ma ridic din pat si inaintez spre oglinda. Fata din fata mea radiaza de energie, energie care invaluie incaperea intr-o multitudine de simturi neexplorate. Ochii imi aluneca lent pe suprafata oglinzii pana cand intalnesc colierul. Este atat de frumos. Brusc ma trezesc la relitate: astazi am ore. Pentru prima data in viata imi doresc sa chiulesc de la ore. Doar aseara am promis … Ma imbrac si ies afara. Vantul isi emana discret prospetimea revigoranta. Natura ma impulsioneaza sa simt, sa traiesc viata la maxim. Constat cu uimire ca in cele cateva minute care au trecut nu m-am accidentat, impiedicat sau zgariat. Ma simt mai increzatoare in fortele proprii.

-Angela, nu esti gata pentru scoala? ma intreaba Alice fascinata de expresia mea complexa.

-Nu! M-am hotarat sa nu vin. Am sa fac … o plimbare … ii spun eu entuziast.

-A … ok. Si aseara de ce nu ai raspuns la telefon? Am incercat sa dam de tine. Ti-ai uitat geaca la Kevin in masina.

-Sa zicem ca am cugetat. Am avut un moment de revelatie.

-Stii, cateodata nu te inteleg deloc. Nu esti asa „umana” cum incerci sa fi.

-Poti sa zici ce vrei. Eu am plecat. Ne auzim mai incolo … cred.

Inaintez satisfacuta de replicile mele. Dupa cateva minute de mers, imi simt picioarele cum se afunda in pamant. Suprafata solului este atat de fragila, delicata. Este nisip. Ma apropii de plaja. In larg cativa turisti se dau cu parasuta. Ii privesc fascinata. Imi imaginez senzatia pe care o traiesc ei in acest moment. Cat de palpitant trebuie sa fie … Voi incerca si eu. Chiar acum! Impulsionata de o nerabdare mai presus de fiinta mea, ma adresez tanarului angajat:

-As vrea si eu sa sar cu parasuta.

-OK. Vino dupa mine!

-Si cat timp voi fi suspendata?

-Circa 30 de minute.

In timp ce il urmez, simt cum in interiorul meu se da o lupta sfasietoare. Nu sunt capabila sa percep pericolul la adevarata sa valoare. Emotia ma face sa uit de lumea materiala si sa traiesc doar la nivel spiritual.

          -Esti bine? ma intreaba angajatul cu o voce calma si totusi molipsitor de agitata.

          -Da. Nu ar trebui sa fiu? intreb eu perplexa.

          -Ba da. Este doar o modalitate de a ne asigura ca persoana de fata este capabila sa suporte socul unui impact de adrenalina. Se pare ca esti pregatita ...

          -Trebuie. Vreau sa fiu pregatita.

Incepe sa aranjeze echipamentul. Urmaresc incordata cum acesta pune la punct toate detaliile. Sunt gata. Aud motorul barcii cum strapunge apa. Parasuta incepe sa capete forma deasupra mesei de aer. Lent incep sa ma inalt. Dupa cateva momente de agonie in care nu sunt constienta de propria-mi vitalitate, ma dezmeticesc suspendata deasupra universului. Simt pericolul cum isi rasfrange influenta in intreaga mea fiinta. Adrenalina imi poseda existenta. Curentii de aer imi invadeaza trupul si imi gadila trairile, scotand la iveala esenta nebuniei care imi indeamna ratiunea sa se piarda in infinitul eden al uitarii. Visul meu fantomatic imi propulseaza in sufletul bantuit de emotie sentimente inimaginabile care imi fac intreaga fiinta sa tremure de placere. Sangele pulseaza puternic in venele fragile si intreaga mea fiinta este absorbita in frumusetea peisajului exotic.  Panorama divina a orasului isi emana splendoarea prin ochii mei de chihlimbar care reflecta paradisul echilibrului sufletesc, echilibrul rational- irational care isi pierde regasirea in nuantele operei de arta a naturii. Aerul ma poarta cu rasuflarea sa printre norii ametiti de abisul edenic al emotiei. Adrenalina imi marcheaza fiecare miscare si treptat simt cum ma prabusesc in lumina reflectoarelor. Sunt vedeta propriei mele vieti! Nu ezit nici un moment sa las nebunia sa-mi inece fiinta in extazul sufletului. Natura isi prelinge harul divin si ma lasa sa fiu spectatorul care pana acum admira, dar care acum devine protagonist. Traiesc viata la maxim. Ma bucur de fiecare clipa care se scurge … dar pentru mine clepsidra timpului se sparge iar timpul ancoreaza pentru eternitate in frumosul meu vis. Dar invat sa pretuiesc. Cand viata iti ofera un vis care iti intrece de departe orice asteptari, nu e frumos sa jelesti atunci cand se sfarseste. Alunec dincolo de firescul normal si astept impacata si totusi frustrata ca paradisul edenic se spulbera. In final ajung din nou in barca. Fara sa clipesc sau sa reactionez, ma prabusesc hipnotizata in nisipul fierbinte. Privesc in gol … A fost fantastic. Emotia, adrenalina, pericolul, misterul, toate mi-au vrajit existenta pentru 30 de minute de infinita euforie spirituala.

          Apoi, ma regasesc printre franturile de amintiri si realitatea capata din nou contur sub genele mele inmuiate in sentimente de profunda traire sufleteasca. In lumina soarelui recunosc fata ingrijorata a angajatului care imi intalneste privirea.

          -Te simti mai bine?

          -Cred … De fapt ma simt extraordinar de bine.

          -Nu parea acum cateva secunde, imi atrage el atentia, parca mai relaxat.

          -Nu a fost nimic. Mi se mai intampla cand traiesc un soc emotional.

          -Parca ai fost in transa … Nu mai conteaza acum. Daca te simti mai bine, atunci eu ma intorc la treaba si ridicandu-ma in picioare pleaca inapoi spre barca sa.

Buna mea dispozitie pare sa pluteasca pentru eternitate si simt cum radiez de fericire si implinire sufleteasca. Incep sa plec vioi

spre casa. Copacii, unicii mei martori ai suferintei de pana acum, par sa-si faca o plecaciune, fascinati de intensa mea bucurie. Imi arunc in graba cateva caiete si plec cantand spre scoala. In timp ce fredonez melodia mea preferata, pasii ma poarta spre liceu.

Iata-ma ajunsa in fata cladirii. Inainte sa apuc sa ma uit la giganta emblema a colegiului, ma trezesc invadand intregul univers al cunostiintelor. Ascult de dupa usa clasei, vocea ragusita a doamnei Harris care rosteste formule si reactii intortocheate. Stiu ca in cateva minute urmeaza sa se intoarca spre tabla si sa cerceteze vreo tentativa de copiere. Da. Acum … se aude scartaitul parchetului sub pantofii sai lacuiti. Dau buzna in clasa si ma asez in graba la locul meu. Imi arunc manualul de chimie pe banca si astept calma sa se intoarca spre clasa. Toti colegii chicotesc, iar Lucy isi reprima cu greu un raset puternic.

Ascult recactiile menite sa ne starneasca curiozitatea stiintifica  si stau in banca mea pietrificata sub aura de farmec a experientei. Intotdeauna am crezut ca viata ii dicteaza destinului dupa propriile-i reguli si ca o fiinta incapabila sa perceapa entitatea suprema a existentei nu poate schimba cursul realitatii. In fata ochilor mei se intinde axis mundi, infinitul, simt ca universul mi-a asteptat etern izbucnirea. Traiesc, asa cum nu credeam ca voi reusi vreodata dupa acea zi.

Un biletel imi spulbera gandurile. Este de la Kevin.

„-Unde ai fost? Norocul tau ca doamna Harris si-a uitat ochelarii in cancelarie…bine…defapt sunt aruncati pe undeva prin dulapul Rebeccai…ramai datoare colega.”

„-Am facut parasailing! Vorbim in pauza.”

„-Ce ora avem dupa?”

„-Istorie…cred”

„-Vii la o plimbare? Oricum Jonsone niciodata nu face prezenta”

„-Ok.”

Simt cum Kevin ma priveste cu o intensitate imposibil de suportat. Pana la urma, cine sunt eu sa schimb cursul destinului? Lucy trage cu ochiul la biletele mele. O iau de mana. Stiu ca am nevoie de ea mai mult ca niciodata, de o prietena care sa nu ma judece pentru felul meu de a fi, sa ma accepte asa cum sunt.

-Ce zici daca vii diseara pe la mine? ii soptesc eu pe nerasuflate.

-Sa imi iau si pijamalele? zambeste ea ridicand o spranceana.

-Categoric. Ies la o plimbare cu Kevin…ne vedem la mine in doua ore.

-Sa imi povestesti fiecare detaliu. Voi fi acolo.

Ora se sfarseste intr-o nota dramatica si cu o amenintare din parte doamnei Harris care este capabila sa jure ca  jumatate din clasa a lipsit de la ora. Cine sa o condamne? O biata profesoara inlantuita in propriile reguli. Oricum nu ma pot gandi decat la intalnire.

Kevin ma ia de mana si ma trage afara din sala de clasa.

-Sa nu iti uiti rucsacul, ma sfatuieste el pe un ton glumet.

Sper ca ochii nu imi tradeaza nerabdarea. Iesim impreuna pe holul liceului si apoi in curte. Cativa tineri ne privesc suspiciosi banuind ce avem de cand sa facem. Chiulim. Dar suntem la liceu. Nu ar trebui sa fim programati sa fim nebuni?

-Si unde vrei sa mergem? intreb eu cu o voce tremuranda.

-Unde vrei tu. Lumea ne sta la picioare. Bine defapt doar oraselul. Dar exista o groaza de locuri fascinante. Ai fost ieri in parc?

-Poftim?

-Ok, spune el razand. Atunci parcul sa fie.

-Si ce ai pus in rucsac? Este gigant.

-O sa vezi. Este o surpriza.

-Sa inteleg ca ai planuit totul?

-Nu…este doar o escapada, spune el cu cel mai dulce glas din lume si uite asa ma las purtata la bratul sau in necunoscut. Categoric o sa merite.

Privesc in jos, asteptand un semn. Pasii nostrii inainteaza simetric spre infinit. Simt ca inima imi sopteste sa reactionez, sa profit, sa ii strang bratul mai tare, dar sunt incapabila. Apoi, inocenta, intorc privirea spre a sa. Ochii lui ma invaluie intr-o aura angelica, iar zambetul parca ma propulseaza intr-un eden de fantezie si iubire.

Intram in parc. Mai emotionata chiar decat in prima zi de scoala, pasesc in universul efluviilor florale si imi desprind mana de a lui. Panorama divina a parcului ma face sa uit pentru cateva secunde de persoana de langa mine, perfectiunea.

-Iti place?

-Este…divin. „Nu, stai. Tu esti.” as fi vrut sa ii zic.

-Ce s-a intamplat?

-Ma simt vinovata. Se uita la mine, nedumerit.

-Nu merit toate astea. Este prea frumos sa fie adevarat.

-Nu fii prostuta! ma ia de mana si alergam plutind de implinire  spre inima de stejar a parcului.

Nu credeam ca voi trai vreodata o iubire ca in povesti. Romantism, dantele, saruturi, orice fata suspina dupa ele. Chiar si eu. Dar mi se pare absolut imposibil ca totul sa se materializeze. Poate ca interpretez totul gresit. Poate ca lui nu ii place de mine. De ce sa visez cu ochii deschisi la o iluzie?

-Aici, spune el reprimandu-mi gandurile.

-Aici ce? intreb eu confuza.

-Aici vom lua pranzul.

-Poftim?

-Picnic, chicoteste el.

Tresar uitandu-ma uimita la el. Nu pot sa cred. Chiar se intampla. Scoate din rucsac o paturica albastru marin si o intinde pe iarba efemera. Asterne trei lumanari parfumate langa portocale si capsuni. Imi intinde mana si face o plecaciune asteptand. Rosind, intind mana si ma asez langa el pe patura.

-Cu ce sa te servesc?

-Kevin…

-Da?

-Termina.

-Ce fac?

-Esti…prea dulce…vai am spus-o.

Zambeste uitandu-se in pamant. Apoi, ma ia in brate. Ma topesc. Efectiv. Cu fiecare secunda vreau mai mult, dar el asteapta uitandu-se in gol.

-La ce te gandesti?

-La cat de frumoasa esti.

-Nu sunt. Doamne ce-as vrea sa topai de fericire in momentul asta. Doar ca m-as face de ras in fata persoanei la care tin cel mai mult.

-Nici nu ai idee, imi sopteste el la ureche absorbit de peisaj.

Brusc, se ridica.

-Hai sa vedem si lacul!

-Ok, spun eu nonsalant, deziluzionata.

Podul, un arc peste timp, isi unduieste delicatetea deasupra lacului cristalin. Ma simt ca o Julieta ce tanjeste dupa primul sarut. Prima dragoste adevarata. Trecem impreuna peste pietre. Neatenta alunec si cad in apa, tragandu-l dupa mine. Dupa cateva secunde iesim la suprafata uitandu-ne unul la altul. Incepem sa radem. O fata ce isi plimba catelul se uita ofensata la noi, crezandu-ne probabil nebuni. Asa si suntem. Unul dupa altul. Nimic nu poate strica vraja. Cel putin asa cred.

Iesim uzi din apa si ne intindem pe patura. Privesc cerul. Pare bandajat in norii de puf ce eclipseaza universul. Kevin se ridica intr-un cot uitandu-se la mine. Se apropie de mine. Ma ridic in capul oaselor, simtindu-i respiratia. Ma saruta. Delirul imi acapareaza trupul. Acest sentiment este mai presus decat orice am trait vreodata, orice am crezut ca exista in lume. Sarutul sau imi slefuieste sufletul. Apoi se uita la mine, frapat de expresia fetei mele, asteptand  o reactie. Dar ea nu mai apare. Sunt mult prea diafana, pentru a lasa vreun cuvant sa strice totul. Apoi izbucnesc:

-Te iubesc! aruncandu-ma in bratele sale.

-Nici nu stii cat am tanjit sa spui asta…

5.Paradox

Kevin ma conduce acasa, zambetul meu fiind implacabil tot drumul. Imi iau ramas-bun de la iubitul meu si intru in in reverie inchizand usa dupa mine.

Din bucatarie, Lucy imi striga numele.

-Angela, tu esti?

-Mda…presupun.

-Cum adica presupui?

O privesc cu ochii mari sperand sa nu imi puna mai multe intrebari. Lucy, percepand aluzia mea, pluteste spre canapea cu floricelele in brate. Ma apropii ametita de ea.

-Hmm…doua ore nu?

-Ma astepti de mult? incerc eu sa ma scuz.

-Da, dar sincer nu conteaza. M-am amuzat teribil uitandu-ma la poze. Nu stiam ca ai fost inotatoare profestionista. Ce mai echipament. Era sa cad pe scari apropo.

-Nu vrei  sa stii?

-Ce?

-Ce s-a intamplat la intalnire.

-Nu.

Ma uit la ea perplexa cu privirea de „Ok. Atunci am dreptul sa aflu cum iti poti stapani curiozitatea morbida de acum doua secunde. Recurs.” Pornesc spre raftul de deasupra televizorului si aleg  „Keith”, dar inainte sa ajung inapoi:

-Nu am chef de dulcegarii asta-seara, Angela! ma anunta ea dandu-si ochii peste cap.

-Ai o pasa proasta?

-Ia-o cum vrei.

-Ce zici de „Prince of Persia”?

-Am incotro?

-Nici o sansa.

Ne asezam in fata televizorului asteptand derutate sa inceapa. Privesc conturul imaginii si incerc sa deslusesc amintirea lui Kevin. Intr-un final perceptam magnetismul filmului si ramanem atintite la ecran. Actiunea devine imposibil de afirmat. Se aude o scurta bataie in geam. Apoi nimic. Inca una. Ma reped la fereastra deschizand geamul. In cristal se reflecta luna plina.

-Cine-i? intreaba Lucy.

-Nimeni.

-Insisti sa vedem aceasta mult prea exagerata capodopera cinematografica?

-Credeam ca nu mai intrebi. Ce zici de o gura de aer?

-Ce-i mai frumos decat sa te plimbi in pijamale in mijlocul noptii?

-Pai atunci sa ma adaptez si eu. Asteapta sa ma schimb. Imi azvarl blugii in baie si imi iau pijamaua bleumarin. Sunt gata.

Iesim din casa si ne plimbam lent pe marginea drumului. Decorul nuanteaza atmosfera armonioasa si oarceum inspaimantatoare. Mergem inainte precum niste pasari solitare ce si-au pierdut de mult interesul de a le mai pasa incotro se indreapta.

-Ai de gand sa imi spui ce s-a intamplat? astept eu in liniste un raspuns.

- Am avut o cadere nervoasa.

-Pentru ca…

-Ai idee de cand ma chinui sa il vrajesc pe Kevin? Iar tu nu ai avut nevoie decat de o zi ca sa…

-Lucy! Dar tu nu mi-ai spus niciodata ca tu simti ceva pentru el.

-Simt? Nu stiu. Este ceva, cu siguranta. Problema este ca nu stiu exact ce.

-Acum e seara noastra si nu vreau sa o stricam din cauza unui baiat. Am promis recent ca o sa devin alta persoana. Si cum tot suntem la lieu, nu cred ca o sa se supere nimeni daca incercam piscina, sugerez eu privind insistent bazinul din fata noastra.

-La trei?

-Unu, doi, trei! si luandu-ne de mana sarim imreuna in apa.

Ne aruncam priviri intimidante, ne scufundam, inotam si ne jucam. Parca am fii copii de odinioara ce savurau prima vacanta la mare. Doar ca peisajul nocturn face totul si mai palpitant. Stau in pluta privind luna.

-Ce ai aici? ma intreaba ea uluita aratand spre gamba piciorului.

-Iti place? Luna…

-Nu pot sa cred! Cand l-ai facut?

-Acum doua zile. Nu-i mare lucru. Tipul de la tatuaje spunea ca-i autentic.

-Esti nebuna!

-Stiu. Si ce-mi mai place.

Lumina se aprinde pe veranda si doamna Harris iese buimaca in camasa de noapte privind in curte. Ne scufundam. Cand suntem in siguranta, o zbughim ude leoarca mai departe.

Pe la 3.40 ne loveste o idee: imprumutam motocicletele lui Mike pana la pod. Pe o noapte asa misterioasa, peisajul trebuie sa fie o splendoare. Zis si facut. Dupa ce ne strecuram printre tufisurile din gradina tipului cool, luam motocicletele si zburam cu 100 km/h. Viteza devine un lucru obisnuit cand simti cu toata fiinta adevaratul inteles al cuvantului palpitant. Observam in departare cativa baieti ce fac bungee-jumping in mijlocul pustietatii. Desi ezitam putin, ne invingem teama si inaintam spre ei.

-Vreti si voi fetelor?

-Poate.

-Lucy, nu!

-Hai Angela, doar nu ti s-a facut frica tocami acum?

-Deci?

-Cu siguranta mergem, spune ea intrebatoare spre mine.

Inalt capul falnica spre cer. Evident, doar am jurat sa nu mai traiesc sub imperiul inhibitiei. Si uite asa am ajuns eu sa accept propunerea de a sari de pe un pod in pijamale, la 4 dimineata cand e luna plina, agatata de un baiat pe care il cunosc de 5 minute. Suna ciudat, stiu, dar ce poate fii mai frumos decat sa iti traiesti viata cu toate oportunitatile sale?

Suntem echipati si asteptam pe marginea podului, la semnal sa ne dam drumul in gol. Imi simt inima cum zvacneste neputincioasa sa se apere de socul ce urmeaza.  O privesc pe Lucy care incepe sa regrete dandu-se inapoi in timp ce priveste imensul gol se sub noi. Il iau in brate pe baiatul de care sunt legata  si incerc sa mi-l imaginez pe Kevin. Ne inclinam si apoi…nu mai simt nimic. Cadem. Aud doar urletul lui Lucy ce imi vajaie in cap provocandu-mi o sonoritate pregnanta de o anvergura aproape imposibil de suportat.

Aerul imi palmuieste fata prin suflul sau profund. Vad marea cum ne asteapta soptindu-ne nemurirea. Simt ca nimic nu ma poate invinge, pentru ca eu am invins viata. Adrenalina nu ezita sa imi acapareze simturile, desi acum, o savurez in tacere, pastrand-o doar pentru mine.  Si totusi, vreau sa tip de emotie, de fericire, dar sufletul nu ma lasa. Nu pot sa ratez nicio secunda din acest carusel al vietii.

In timpul plutirii spre infinit, simt medalionul cum aluneca pe gat si apoi mai jos, mai jos. Vad existenta prabusindu-se. Stiu ca daca il las sa cada, il voi pierde pentru totdeauna si fara el nu mai sunt nimic. Agitata, intind mana dupa el, dar este prea tarziu. Il privesc cum dispre in negura oceanului sperand ca este doar un vis urat. Ma descatusez de echipamentul de protectie si paradoxal, ma arunc dupa el in gol. Apa rece imi tulbura ratiunea amortindu-mi trupul. Intunericul imi inghite lacrimile si disperata ma scufund dupa lantisor in regatul ascuns al oceanului. Fiecare pas spre adanc ma aduce tot mai aproape de realitate, dar refuz cu vehementa sa ma trezesc. Ochii mei cauta in zadar acea sclipire ce m-a schimbat ca persoana, ca om. Ies la suprafata pentru a capata o gura de aer, poate chiar ultima. Nimic. Pacla face cautarea imposibila lasandu-mi un gust amar. Nu il mai gasesc. S-a dus. Si odata cu el si sufletul meu. Dar speranta moare ultima. Apoi, lesin.

Negura peste tot. Imi simt trupul rece pierdut in grandoarea nisipului. Aud vag vocea lui Lucy ce imi striga numele disperata. Corpul meu distorsionat nu reactioneaza. Ii soptesc sa ma asculte dar, discern, ramane prabusit. Apoi, liniste.

Franturile de lumina isi catapulteaza influenta in profunda lor existenta. Remarc vag printre gene chipul lui Kevin. Ingrijorat, priveste un tablou de deasupra noptierei. O fata cu capa roscata admira sagalnic o garoafa galben pal. Buclele blonde incadreaza obrajii rozalii batuti de soarele tineretii. Scancesc silentios, deranjata de perfuzia ce imi incolaceste bratul. Degetele mele sunt dezmierdate de pielea catifelata a perfectiunii. Tragic, imi amintesc de pierderea cristalului.

-Te-ai trezit. Ce a fost in capul tau? ma intreba el uitandu-se inca la tablou. Ma trecu un fior. Este cu siguranta suparat.

-Tu … nu intelegi. Nu poti. Medalionul era unic pentru mine. Pentru tot ceea ce sunt.

-Dar viata? Cu ea cum ramane? Esti gata sa renunti doar pentru ceea ce crezi tu ca este cu adevarat important? Ce copil…

-Copil? Poate. Dar am invatat sa pretuiesc. Durerea si suferinta mi-au calauzit pasii, dar mi-au intarit caracterul. Sunt slaba, am fost si credeam ca am uitat cum este sa fii asa. M-am inselat. Ma poti intelege?

-Iubirea e oarba. Orice ai face, oricand, mereu te voi ierta. Sa nu uiti asta niciodata.

Nu stiu efectiv cum sa reactionez. Inima imi bate invartindu-se ca un bumerang mereu gata sa se intoarca de unde a plecat. Ecoul declaratiei sale imi mangaie auzul. Si totusi iubirea nu invinge durerea.

-Lucy, unde este? tresar eu buimacita din reverie.

-Este la cafenea. Nu mai suporta stresul.

In doua zile am fost externata. Niciodata nu am fost mai fericita ca sunt acasa. Dar, in prima noapte cosmarul baricadeaza portile mintii si raman prizoniera. Visul nu infatiseaza decat pierderea. Si in urmatoarea noapte la fel.

-Ar trebui sa mergi la un psiholog, sugereaza Alice precauta masurandu-mi reactia.

-Pentru ce? intreb eu punand ochiurile in farfurii.

-Cosmarurile…par ca se amplifica. Angela, se schimba ceva in visele tale?

-Nu stiu. Te rog, uita. Asta incerc si eu evident in zadar.

Dar lucrurile nu stau chiar asa. In ultimele nopti ma simt tot mai aproape de cristal. E ca si cum prin vis il pot gasi, atinge din nou. Poate ca este doar produsul imaginatiei mele, dar treptat am ajuns sa astept cu nerabdare urmatorul cosmar. Reprim insa gandul de a-i mentiona ceva lui Alice. Si asa de cand ne-am cunoscut am construit constant o reputatie de nezdruncinat.

        -Coktaiul din aceasta seara te va pune pe picioare cu siguranta.

        -Neincrezatoare, ii arunc o privire afirmativa si incerc sa schimb subiectul.

        -Rebecca…de cand nu am mai vazut-o.

        -A fost ocupata cu sarcinile sale in calitate de vicepresedinte al comitetului elevilor.

        -Chiar?

        -Lipsitul de la ore provoaca o nevoie acuta de informare, surade ea asteptandu-si mandra lauda.

        Ziua devine atat de banala incat insasi reevaluarea sa imi creeaza o stare de ameteala si somnolenta. Fiind week-end, il scot la plimbare pe Rocky, cainele dragutei vecine  de vizavi, sperand cu disperare sa zaresc vreo raza de soare. Inutil. Imi petrec dupa-amiaza vizionand cateva filme de groaza. In fine, seara invadeaza locasul meu sacru si ma pregatesc de petrecere.

        Deschid dulapul. Fusta de blugi asteapta aruncata pe raftul de deasupra sertarului cu sosete. O ignor, intinzand mana dupa frumoasa rochie alba pe care mi-a facut-o cadou Kevin cu ocazia recuperarii mele dupa incident. Imi pun curelusa cea rosie la brau. Imi preling ochii pe suprafata oglinzii, mandra de rezultat. Este fascinant ceea ce poate sa faca haina din om.

        Ies pe strada. O lumina plapanda isi falfaie ultima speranta dupa care se stinge. Hotarasc sa o iau la pas spre casa Rebeccai. Roba noptii pluteste ca un voal peste coroanele copacilor pictand pe cer straluciri tandre. Prin plasma iluzorie a stelelor imi transfigurez gandurile. Natura pare sa tresara la orice adiere de vant. In surdina se aud chicotelile adolescentine ale colegilor mei. Casa Rebeccai are un aspect ingrijit. Coloanele de marmura de la intrare amplifica nota dramatica iar piesele de mobilier luxoase incadreaza locuinta intr-un salas al bunului-gust si actualitatii.

        -Esti divina in seara asta! Tu - in rochie : moment de imortalizat, spune Rebecca intrand in sufragerie cu fustita sa rosie si cu o bluza dantelata. Ma pupa si trece pe langa mine dand volumul muzicii mai tare.

        -Sa dansam!

Ma las purtata de magie. Dansul imi descatuseaza sufletul si ma elibereaza. Petrec. Nu mai stiu de nimic decat de viata. Orele trec precum fiecare particula de nisip ce se scurge in clepsidra timpului. Ciudat sentiment mai este si rasul. Nu stii niciodata ce surpriza iti rezerva. Stii cand incepi, dar nu si cand termini. Este cea mai simpla forma de a-ti reliefa starea sufleteasca. Printre prieteni, ma simt mai aproape de stele, pentru ca fara ei nu as putea continua misiunea de supravietuire printre obstacolele vietii. Si tot aici este si Kevin. Este o seara brilianta ce nu o voi uita niciodata, prima in calitate de liceeana. Stiu ca de aici inainte, vor fii mai multe oferte decat melci dupa ploaie. Imi amintesc cand eram mica o discutie  intre bunic si nepot:

        -Bunicule, bunicule, am auzit ca ies melcii dupa ploaie. Asa este?

        -Da.

        -In iarba asta sunt melci?

        -Da, spune bunicul mandru peste masura de baiat.

        -Cati?

Izbucnesc in ras. Toata sala intoarce privirea spre mine. Sunt in mijlocul sufrageriei cu un pahar de Cola in mana. Kevin ma ia de mana si iesim impreuna in curte. Fara sa mai spunem alt ceva, ne asezam in leagan.

-Ce s-a intamplat? ma intreaba el nonsalant.

-Mi-am amintit…ceva.

-Mm. Cu cosmarurile cum mai e?

-Se dilueaza, murmur eu, oarecum nervoasa ca il mint.

Casc prelung asteptand parca un semnal.

-Ti-e somn?

-Putin.

-Intinde-te, ma indeamna el si ma asez in bratele sale uitandu-ma spre bolta cereasca.

Pleoapele intuneca privirea si astern o aura de mister peste intreg cadrul. In soapta ii aud vocea „Te iubesc”, apoi adorm…si cosmarul nu se lasa asteptat, parca mai intens de aceasta data.

6.Delir

        Pur si simplu stiu ca visez, dar totul pare atat de real. Mult prea real. Manata de o curiozitate dincolo de limita ratiunii, urmez intocmai pasii din acea noapte, in care m-am pierdut pe mine insami.

        Ma arunc ca o sageata impotriva curentului propulsandu-ma spre inima oceanului. In vis am incetat de mult sa ma mai leg de pod. Pur si simplu imi dau drumul in neant. Oceanul pare mai agitat ca in orice seara, tulburand armonia ce impanzeste natura. Apa isi prelinge racoarea innebunindu-mi simturile. Caut cu disperare medalionul. Sper cu fiecare secunda sa nu ma trezesc. Trebuie, simt ca il voi gasi.

        Se spune ca nu poti muri in propriul vis. Cine a zis asta? Eu il controlez. Ajung pe fundul oceanului. Intre doua pietre sta suspendat cristalul reflectand fantezia prin frenezia inchipuirii. Intind mana sa il iau. Marginea sa pare mai dura ca niciodata. Distorsionata de durere, privesc proaspata rana provocata de medalion. Sangele imprima in apa pura un rosu aprins patat de tinerete, de vitalitate. Nu sunt capabila sa mai disting imaginea. Coma inconstienta a echilibrului total ma face sa lesin. Intuneric. Ma simt ca intr-o pestera lipsita de lumina, blestemata sa traiesc prin febletea imaginatie. Plang. Ca un copil. Delirul imi metamorfozeaza sentimentele. Apoi, un fascicul de lumina patrunde prin crapatura constiintei, gaseste o hiba.

        Ceasul bate impunator gongul. Plutesc intr-o gaura neagra a timpului. In jurul meu capata forma imagini marcante ale copilariei mele zdruncinatoare. Admir cu franchete un pasaj al tineretii. Familia mea, mai unita ca niciodata savurand un delicios gratar intre rude. Imi amintesc acea zi. Sarbatoream intalnirea parintilor mei. Saisprezece ani eterni de magie. Tot aici sunt infatisate primul meu sarut cu Kevin, picnicul in aer liber, mersul pe motocicleta, dar ce este mai presus de toate: viitorul. Zaresc parca oglindita schita unei batranele cu parul carunt prins in coc. Ea priveste nostalgic niste poze ingalbenite. Un fior rece imi strabate tot corpul. Ma incordez. Mereu, mereu am trait la aceasta granita…

        Viteza fantastica face imaginile greu de deslusit si curand ma pierd in amanunte. Deodata, un obiect din lemn ma loveste in cap facandu-ma sa-mi pierd cunostiinta. Deschid ochii lent, strambandu-ma de durere si sperand cu ardoare sa revin la realitate. Nu se poate. Acum delirez cu siguranta. In fata mea se inalta o camera ingusta, decorata cu postere si jucarii. Pe noptiera doarme ceasul-fursec pe care l-am blestemat atatia ani pentru diminetile scurte si inconfortabile. Imi pun mana la cap. Un cucui se inalta falnic pe marginea fruntii. M-am lovit cu capul de raftul de deasupra patului. Cateva carti de basme rasufla dezordonate printre bomboanele de ciocolata invelite in staniol. Din spatele usii de mahon rasuna pasii categorici si rafinati ale unor tocuri moderne. Usa se deschide brusc, iar din intuneric iese la iveala, mama. Sunt uluita. Fara cuvinte, ma uit buimaca la chipul sau tanar, delicat, exact ca in acea zi.

        -Te-ai trezit, iubita? ma intreaba ea vesela.

Nimic. Pur si simplu sunt incapabila sa scot vreun sunet. Glasul ei dulce imi imbata fantezia, iar speranta imi tiveste sufletul cu un fir subtire de aur. Izbucnesc inconstienta aruncandu-ma in bratele sale ca un val naravas ce isi asteapta prabusirea apropiindu-se de mal. O strang atat de tare la piept incat imi amortesc bratele. Ma simt caraghios de copilaroasa in acest moment. Dar nu conteaza nimic mai mult pentru mine. Usa scartaie usor lasand sa intre silueta tatalui meu, asa cum era ea, zvelta, cand eram eu mai mica. Il pup dulce pe ambii obraji proaspat rasi. Simt ca trecutul imi deschide portile lasandu-ma sa savurez pentru ultima data unicele momente petrecute cu ai mei.

        -Hai, imbraca-te! Avem multa treaba azi!

Ma intorc pe varfuri supusa. In spatele meu, ei dispar dupa usa, la fel de usor cum au aparut. Intr-un colt, langa o masuta de toaleta, este prinsa o oglinda cristalina. Ma apropii de ea. In fata mea se contureaza chipul unei fetite. Blond, parul ii aluneca precum o cortina pe umerii goi. Aceiasi ochi de ciocolata topita strapung suprafata imaginii. Constat cu stupoare ca eu sunt acea fiinta ce isi etaleaza trupul sub privirea mea glaciala.

        Parca existenta pulseaza din infinit un helesteu al timpului ce imprima pe foaia universului secunde, amintiri, ici, acolo si pretutindeni. Ce festin al bogatiei mintii m-a putut propulsa in trecut spre eterna regasire a sentimentelor de mult uitate? Sursa tristetii mele colosale, circumstantele prin care l-am cunoscut pe Kevin, pe ceilalti, nebuniile din ultima vreme, cristalul, toate izvorasc din reminiscenta acestei zile, 13 mai.

        Imi tin respiratia, privind in gol. Maine, maine totul se va pierde. Numai daca maine inseamna trecut. Nu pot stii ce urmeaza. Vreau doar sa profit de aceasta escapada, sa le simt prezenta asa cum nu credeam ca o voi mai simti vreodata…

        Intind mana dupa doua elastice ravasite pe noptiera si imi prind parul pieptanandu-l in doua codite. Franjurile pijamalei aluneca inerte peste umerii mei fragili. Rosul a fost intotdeauna culoarea mea preferata. Asa se explica si cutiile cu vopsea de sub pat. Au ramas acolo de cand am incercat sa vopsesc pisica doamnei Birghting. Un experiment total esuat tinand cont ca batranica a sechestrat-o dupa incident. Chicotesc la acest gand.

        Ma intorc pe varfuri si ies pe hol. Aceleasi tablouri suspendate de peretii palizi ai casei. Inaintez cu pasi mici pe gresia rece si o cotesc la stanga intrand in living. In aer pluteste sentimentul vinovatiei. Nu e ca si cum s-ar intampla din nou oricum, nu?

        -Angi…scumpa  mea, in ce belea ai mai intrat de data asta? Si ce-i cu mandrul cucui din fruntea ta?

        -Asta. Nu. Nimic. Nu a fost vina mea. Iti spun, mama, el singur a cazut in lac cu bicicleta ieri. De ce trebuie eu sa raspund mereu pentru toate greseilile sale? ma disculp eu tanguindu-ma.

        -Mama lui Marius m-a sunat foarte ingrijorata aseara, jurand ca nu l-a mai vazut atat de preocupat si distras.

        -Ok. Alternative?

        -Doar una. Azi ramai in casa. Aa…si draga mea, cerealele  sunt in dulap! Si eu te iubesc! Trebuie sa fug. Ciao!

        -Cum? Nu!! Tata a plecat deja? O sa fac cateva modificari in camera. Ai uitat sa imi spui unde mi-ai ascuns volumul cel nou din „Alice in Tara Minunilor”. Si ce se presupune ca ar trebui sa fac eu toata ziua in casa? Mamaa! Cat e ceasul? Mai exact, ce data e azi?

Aud usa de la intrare cum se inchide pe dinafara.

-Mda…si asta a fost. Si eu te iubesc!

Briliant! Aproape ca uitasem cum e sa fii singur acasa. Sa vedem: nu am experimentat asta decat in ULTIMII 7 ANI pentru numele lui Dumnezeu!

Ma duc in bucatarie, scot laptele din frigider si il pun la incalzit in castronul meu rosu. Trag un scaun si ma asez la masa. Aud cuptorul cu microunde cum invarte inert castronul. Cam asa e si viata mea. Un amalgam de ticaituri ale inimii mele. Cad pe ganduri. Si ce tot spun eu aici? Probabil am febra…ca intr-unul din filmele alea originale cu vise in vise gen deja-vous! Deschid dulapul sa iau cerealele. Observ pe raftul de deasupra o sticluta de parfum. Umbra putin deformata de sticla prea groasa a paharelor de portelan pare oarecum irecuperabil de asemanatoare cu cea a parfumului.

comentarii