Touché

Incearca sa reconstruiesti amintirile, joaca-te cu fiecare consecinta, inspira orice regret.

Atunci cand simti ca iti scapa ceva, ca pierzi un detaliu, ca uiti un sentiment, ca pierzi un prieten, astepti cu disperare un impuls care sa te faca sa actionezi inconstient, fara teama si de cele mai multe ori atingi doar ecoul acelui impuls, cand totul a deviat irevocabil in detrimentul aspiratiilor tale.

Defapt parca esti menit sa dezamagesti, sa nu atingi niciodata asteptarile celorlalti. De ce sa te chinui cand poti sa adopti o atitudine nepasatoare, sa spui "cui ii pasa?", sa inchizi ochii ca sa nu vezi ca te prabusesti.

Nimeni nu poate atinge perfectiunea, poate doar sa se prefaca. Poate doar sa minta, sa traiasca intr-un balon cu aer alimentat cu iluzii gata sa se sparga la cel mai mic imbold de rautate din partea celor din jur.

Apatia pentru fatada, pentru ironie pare sa nu mai aiba nici o logica intr-un univers lipsit de principii superioare acestora..

comentarii

Utopie de vară

Ma uit inapoi cu dezgust si caut debusolata sa ma agat de o ultima frantura ce m-ar putea tine legata de aceasta epava, de acest oras. Nimic. Privesc aglomeratia insuportabila, zgomotul obsedant, culorile orbitoare si nu simt nimic. Ciudat. Nu credeam ca pot sa uit atat de usor tot ceea ce candva a fost totul. Ma simt dezamagita. Speram ca, macar pentru o secunda, sa mai simt acel fior care m-ar indemna sa mai pierd o zi prin labirintul inconstient, sa mai sap macar o data in amintiri, sa inspir aerul bolnav al regretelor. Dar in schimb, totul capata neasteptat o tenta patetica, umila, ingenuncheata in fata necunoscutului.

Ce poate fi mai potrivit decat sa ma detoxific de ostentativitatea injectata nemilos de-alungul anilor, care in pofida ripostarii mele a continuat sa castige teren? Un ambalaj inutil menit sa mascheze veridicitatea ne tine captivi in monotonie, ingropati in principii, inecati in complexe, undeva atat de adanc incat razele soarelui nu ar putea chiar printr-o energie inefabila sa ne gaseasca, sa ne gadile tenul si sa ne amelioreze pesimismul.

Sterg cu degetul o urma de praf. Suprafata bancii pare mai dura ca niciodata. Vantul imprastie cateva afise inerte de pe marginea asfaltului. Privesc printre suvitele rasfirate cu nostalgie imaginea garii: pustie, uitata, pierduta de soarta, adormita si parca usor deranjata de uzurparea mea. Este ora 5 si astept tacuta trenul. Scriu in acest jurnal ars de timp sperand ca mai pot schimba ceva, dar nu mai pot. Si chiar incerc sa fiu rece, indiferenta, imi impun sa parasesc acest loc si sa nu ma uit niciodata inapoi, de teama de a nu disparea din nou in densitatea sa. Izbanda asteapta la capatul coridorului aclamand nonsalant schimbarea, anuntand regasirea. Dar pana acolo intunericul ascunde diabolic tot ceea ce inseamna pe de-o parte pericol, pe de alta parte adrenalina. Intrebarea care ma framanta acum este: am curaj? Exista in mine cu adevarat curajul de a ma urca in tren, de a stropi cu acuarele uzate tot ceea ce a mai ramas si de a da pagina?

Trenul opreste somptuos in  fata bancii de alaturi. Ma ridic in picioare, tremurand de emotie. Plec. Urc scarile si arunc rucsacul pe un scaun. Ma asez pe cel de langa si continui sa scriu ca o nebuna in carnet. Scartaitul demential al rotilor acapareaza linistea. Varful creionului se rupe. Resemnata, privesc pe geam cum orasul fuge de mine, oamenii, lumea; sau eu fug de ei?

Inchid ochii lasand o lacrima fierbinte sa curga pe fata, pe gat. Aud numai acel scartait si vantul care suiera langa fereastra nervos, ofensat parca de indrazneala mea. Si adorm...imbatata de somn cobor in necunoscut. In zare se vede marea. Initial fac pasi marunti, uitandu-ma la drumul pietruit si blocand orice gand. Fara sa imi dau seama ajung sa alerg ca o nebuna spre mare, prin nisip. Ma asez la malul marii si meditez in zare la delirul criptat ascuns in sufletul meu. Este 1 iulie si uite-ma admirand necunoscutul, apreciind viata, ingropand trecutul in castelele de nisip daramate de straini. Ce utopie nebuna de vara m-a adus aici?

comentarii