Fel de fel de litere goale

Vreau sa fiu in atat de multe feluri care se contrazic, se macelaresc si se spulbera laolalta ca uit de unde am plecat. Pai si daca o iau intr-o parte imi anihilez automat sansa de a alege cealalta parte. Si raman putin saraca. As cam aduna sub lupa niste variante pe care poate, poate le-as adopta intr-o banala dimineata. Dar probabil la urmatorul maine as incerca un altfel de fel din zona inconfortabila a contradictiilor. Gandesc putin opac pentru un asa-zis visator.

comentarii

Spre Paris, tu, demenţă...

Vântul îmi mătură apatic gândurile tăvălindu-le pe sub trenul sugrumat de şinele prăfuite ale unei Românii distorsionate. Mă agăţ cu disperare de mâna unui tânăr pe care de mult nu îl mai recunosc sub pletora de cârlionţi. Cea care îi inundă fruntea şi îi maschează cele mai încăpăţânate riduri. Îi simt verigheta muşcându-mi pielea sub palma transpirată de emoţie. Îl privesc în ochii-i verzi, aproape narcotizaţi de adrenalină. Cu teamă, cu fragilitate îmi astup urechile. Trenul îşi urlă monotonia aici, lângă peron, aproape de aceste umbre care se joacă de-a oamenii în noapte. Ne-am jucat şi noi cu ei până aseară. Marionete inutile, incandescente care dansează pe ritmul impus de o societate mult prea sugrumată de legi.

Numele lui este Andrei şi ne-am căsătorit acum doi ani în suburbiile aceluiaşi Bucureşti vaporizat de agiaţie pe care cu toţii l-am spionat aievea sau sedaţi in reverie.  Ne-am trăit împreună povestea, blonzi de fericire, reasamblaţi, atârnând deasupra acestui piedestal politic. Am ignorat naivi grijile, responsabilităţile scufundându-ne asemenea unor corali în albastrul intens al unei vieţi magnetizante. Lăsam foamea să ne scrijelească papilele gustative pentru ca în următoarea zi să atentăm la provizii şi să gătim o plăcintă cu mere şi nucă, ori să fumăm un pachet de Carpaţi pe blocul de lângă Lujerului privind scrumul cum se învârtea rotocoale sub cerul senin. Râdeam. Pe atunci radiam. Poate din naivitate, poate pentru că stăteam chirciţi cu genunchii la piept muşcând aerul sub aripa protectoare a tinereţii. Nu că acum am fi îmbătrânit. Dacă privim atent încă putem distinge sângele clocotind sub pojghiţa de piele care ne îmbracă sufletele. Nu! Suntem tot acolo, aici, în prezent. Şi poate vom înşela cronofagul pentru încă o decadă de-acum încolo!

O pisică răstoarnă trei cutii de conserve jonglând cu ele sub banca din spate. Sunetul metalului frecându-se precum moleculele de asfalt ne face să tresărim. Mă uit înapoi cu dezgust, căutând un ultim motiv pentru care să mă agăţ de această epavă. Ăsta este cu adevărat sălaşul iubirii noastre, leagănul materiei păgâne care ne-a călăuzit fericirea?! Andrei îmi strânge degetele albite de frig, îmi mângâie părul dezordonat şi mă sărută pe frunte. Căldura respiratiei sale mă face să tresar. Un sentiment familiar, aproape îngrijorător de confortabil... Uşile trenului se deschid mecanic, ruginite lăsând întunericului spaţiul necesar pentru a-şi începe jocul. Neantul este înfricoşător. Nimeni nu coboară şi nimeni nu urcă. Ar fi aproape macabru dacă nu aş şti că lângă mine zace neclintit devotatul meu Adonis. Mă trage intim, conspirativ pe scările murdare ale CFR-ului. Privim hipnotizaţi peronul de la fereastra clandestină a trenului. Ştim ca alergăm pe suprafeţe periculoase căutând subterfugii care să nu ne afunde şi mai adânc in pământ. Şi cu un ultim scrâşnit de şine pleacă. Şuviţele blonde îmi biciuiesc obrajii zvârcolindu-se în derivă. Ne aşezăm stupefiaţi de emoţie într-un compartiment pătat de vreme. Andrei mă îmbrăţişează aşezându-mi capul pe pieptul său. Liniştea mea este spulberată de ticăitul ceasului său de mână şi bătăile stângace ale inimii care parcă ne monitorizează respiraţiile. Ne detoxifiem ostentativ de noi cei vechi pe care i-am injectat clipă de clipă cu idei care nu ne aparţin. Dacă reuşim, ne mutăm visele în alte serviete şi plutim spre un alt peron, într-o lume mai bună.

Făceam gogoşi cu zahărul şi făina furate noaptea de la magazinul din colţ pe care doamna Popescu, bătrână fiind, uită adesea să îl încuie. Andrei lipea cu scotch filele unui volum din Shōgun rătăcit prin podul casei bunicilor săi. Martoră a dragostei noastre, garsoniera, era luminată de trei lumânări mocnind. Era aproape ora zece seara şi mirosul dulce al gogoşilor mângâia deja fiecare colţ al încăperii. Vrăjiţi de muzica lui Frank Sinatra înregistrată pe discul de vinil îmbătrânit de vreme şi aproape simţind gustul dulciurilor abia scoase din cuptor am început să dansăm învârtindu-ne şi răsucindu-ne printre taburete şi picturi. Murdari de acuarele, ochii ne râdeau contopindu-se undeva departe de Bucureşti şi de lume. Apoi ne-am înţeles. Tacit. Inuman. Să ne ambalăm visele şi să plecăm! Am împachetat picturile lui Andrei şi le-am îngropat cu grijă într-o servietă alături de economii, rod al celor doi ani petrecuţi împreună. Aşa am pornit noaptea următoare, acum, învăluiţi într-o chintesenţă de frică, vinovăţie, emoţie şi nerăbdare spre boemul oraş al romantismului.

Frigul îmi arde gândurile lent, asiduu. Andrei îmi îmbracă genunchii goi în puloverul său gri. Gri asemenea nouă, insomniaci eterni, avizi de speranţă, de vitalitate. Ştim ca izbânda aşteaptă la capătul liniei de tren aclamând regăsirea. Numai dacă am reuşi! O, Doamne, dacă am reuşi! Noi, surpaţi visători, veritabili maniaci, închidem ochii prefăcându-ne că dormim pentru a nu vedea grijile şi pericolele ce sunt gata să ne mănânce iluziile. Spre Paris, tu, demenţă...

Din seria "fotografiati de Bresson" (ps:lucrarile castigatoare pentru curiosi)

comentarii

Dezamagire

Draga mami,

Imi pare rau ca in ultimul timp nu am fost omul care noi credeam ca sunt. Stiu ca increderea este vitala, dar comunicarea se pare ca ne-a jucat farse, sau poate prejudecatile inchipuite. Stiu ca am gresit si gresesc, dar eu inca invat cum ar trebui sa fiu un om mai bun, fie el prin degradare sau evolutie. Probabil karma si-a strecurat ghearele ca tu sa afli in felul asta si sa iti lasi imaginatia sa stearga niste pardoseli mai murdare decat in realitate. As vrea sa te uiti in ochii mei macar o clipa si sa ma lasi sa inteleg ce simti ca sa poti vedea si tu ca imi pare rau. De data asta pupilele mele nu vor nega, nu se vor ascunde, nu vor colora scenariile. Trebuie sa intelegi, totusi, ca nici eu nu m-am putut sustrage curiozitatii. Era normal sa incerc, sa invat, sa tamponez obrazul necunoscutului. Sunt constienta ca si tu ai facut-o candva. Te rog doar sa nu lasi grijile sa te acapareze si sa inventezi in minte variante si mai proaste ale unui adevar pe care ti l-am ascuns doar pentru ca eu credeam, in mintea mea de copil dezaxat, ca nu l-ai putea accepta sau intelege. E clar ca inca ai vrea sa negi si sa stergi cu buretele amintirea. Este acolo si nu fuge. Dar poate e mai bine asa...sa-i sufli in spate ego'ului meu alterat. Ca sa ne trezim din anestezie.

Te iubesc, fiica ta

comentarii

Oglinzi cu picioare

Azi-noapte m-am uitat intr-o oglinda mai autentica decat tine! Statea suspendata si nevinovata pe hol. Si eu ma holbam asa, perplexa, da, pe intuneric, la umbra care cica eram eu. Oglinzile sunt curioase..intemniteaza imaginile tuturor oamenilor; doar ca ele, spre deosebire de cele cu picioare se sincronizeaza cu adversarul. Celelalte, parsive, pastreaza doar ce e mai bun sau ce cred ele ca e mai bun, proceseaza si imita dovedindu-si astfel maiestria de a lucra cu un deja fumat indigo. Si cum o recunosti? Oglinda cu picioare adica..

Hipsterul ubicuu, hiperactiv, cu cele mai obscure pasiuni respira superficialitatea oglinzii cu picioare. La inceput te simti fascinat de ea si de jocul de lumini pe care il simuleaza atunci cand este supusa analizei si pare aproape inefabil ca tocmai tu, biet om de rand ai ajuns sa intalnesti pe cineva frapant cu ajutorul caruia te poti dezvolta. Crezi ca, obiect opac fiind, daca lustruiesti destul de mult, vei obtine reflexia mult ravnita la individ.

Si apoi te tai. Ca sa vezi.. Oglinda ta psihedelica nu este decat o jucarie malefica, pustie in realitate care iti promite evolutie si prosperitate, cand defapt ea doar iti roade ego-ul asa cum a facut si cu ceilalti 242554 de oameni prin fata carora s-a vazut. Pardon! A trecut. Si te mai intrebi de ce te macina acum tristetea cand vezi ca pasiunile tale sunt furate de oglinzi inexorabile care ar putea acum foarte bine sa te inlocuiasca, tragandu-ti masca de anonim peste fata?! Pentru ca acum poate... Oglinda cu picioare a invatat sa mearga si fara tine, iar cand o sa deschizi ochii la noapte nu o sa mai poti decat sa regreti cu furie de insomniac neputincios privind cum tot ce iubeai ti-a fost sterpelit de mainile aceleiasi oglinzi care au crescut din neant si minciuni.

comentarii

Scurtcircuit

Am planuit sa-mi spal sufletul de nebunie in noaptea asta. Da, sa plutesc, sa visez, sa simt ceva, ceva mai mult decat mizerie si nesiguranta. M-am dus pe stanci, in golf. Soarele apune. Il privesc alaturi de niste necunoscuti, straini adusi de mare noaptea trecuta. Imi spuneau ca vor sa vada sirenele. Prostii, ei nu stiu ca sirenele vrajesc doar diminetile acelea narcotizate de nesomn si nicotina. Am si un cadou. Cum nu vreau sa cresc, sa ma maturizez, vorbind de notiuni abstracte, am hotarat sa o fac gresit, distorsionat, daca tot pot si Dumnezeu stie cat vreau sa profit de circumstante. Asadar cadoul consta intr-o sticla de Absint. Nu vreau intelepciune, responsabilitate, ci doar sa simt cum ametesc in intuneric, ascultand valurile cum se zdrobesc de stanci muscandu-mi din luciditate. Nu am mai facut-o, deci ar trebui ca efectul celor 70 de grade sa-mi provoace convulsii puternice si rapide ale mintii. Nimic! E liniste, o liniste pangarita doar de aceeasi mare pe care pana anul acesta am indragit-o atat de mult. Acum o urasc. O cerneala prafuita de o multime de indivizi superficiali, vesnic agitata si promovata excesiv. Hai! Contrazice-ma! Spune-mi cat de romantica este si cate reminiscente si melancolii ascunde sub straturile sale groase de scoici. In noaptea asta este jalnica. Imi aprind o tigara. Alta experienta inutila, dar de altfel atat de ravnita pana acum o luna. Stii, curiozitatea aia colorata care nu te lasa sa iti blochezi mintea pentru ca vrei sa vezi cum este viciul, cu ce lingurita sa il bei si care e canitatea care trebuie inspirata pentru a o lua razna. Deci tigara..ador sa inspir nicotina pentru ca stiu ca ma distruge. E un mod placut de relaxare. Ca..o a doua varianta, o alternativa a scrisului. N-as putea fuma cand sunt fericita. Oamenii care o fac din reflex sunt patetici. Este, daca vrei o arta, una ieftina, de prost gust, urat mirositoare si inecacioasa, dar are filozofia ei. Deci fumez cand ma simt mizerabil si cand natura mea de melancolic perfect alege sa isi faca de cap cu gandurile mele. Mint, acum fumez doar ca sa inalt zidul din jurul meu, cel sculptat cu maiestrie pentru a bloca in mod expres orice briza din exterior care ar indrazni acum sa patrunda in lumea mea. Nu e nici ora 12 si eu sunt aproape singura, asa cum am fost mereu. In zona de maxim confort, chiar daca niciodata nu am recunoscut cat de mult mi-am dorit sa fiu si eu sociabila, sa ma adaptez, integrez, ia-o cum vrei tu. Nebunii de langa mine mai iau un shot si decid sa faca plaja pe suprafata dura a stancilor, sa isi chinuie articulatiile, chirciti sub privirile unei luni bolnave, sidefate. Ar fi aproape caraghios daca as sti ca in cateva minute nu fac 18 ani. Dar nu prea e alegerea mea. Poate as prefera sa fiu singura pe bune de data asta. Defapt planuisem sa-mi mototolesc nebunia, iti amintesti? Voiam sa dansez pana in zori si eventual sa fumez iarba. Greseli, greseli. Norocul meu ca nu ma descurc sa comunic cu alte fiinte ciudate, ca mine. Cine stie daca mai ajungeam astazi sa scriu banalitati care probabil conteaza doar pentru mine si care oricat de compromitatoare ar fi, as prefera sa nu ramana ingropate intr-un nisip murdar de chistoace si urme de bocanci. Asadar plecam din golful francez si o luam pe camp, spre White Horse. Ceilalti se pierd pe drum. E aglomeratie, mi-e cald, iar luminile si muzica din jur si-au ales prost noaptea in care sa imi chinuie mintile. Sau eu mi-am ales prost noaptea in care sa fac asta. Norocul meu ca incepe ploaia. Torential, abrupt, picaturile mi se preling printre suvitele de par. M-am vopsit acum trei zile. Stiu ca acasa o sa ma astepte o cearta crunta cu mama pentru asta. Imi place sa merg hotarat pe straduta, fara sa ma ascund ca o cartita sub standurile de gogosi, shaorma si tequila la 5 lei cum o fac minunatii turisti de pe litoralul nostru si mai minunat. Continui putin zapacita, trec calea ferata si reusesc printr-o minune sa gasesc cheile si sa descui usa. Mai e putin pana la miezul noptii. Ma asez uda, in pat, pe spate si ma uit la tavan. Stiai ca marii artisti isi gasesc un refugiu in alcool si droguri pentru a crea? Dar oare mai sunt ei artisti daca au nevoie de un impuls pentru a-si exprima cumva delirul astfel incat sa il poata percepe si muritorii de rand?! As exagera sa spun ca in acel moment m-am inecat si eu in revelatii de natura celor mai sus mentionate, nu..eu doar am realizat cat de trist este ca eu, tu si oricare altul, oameni cu 2 ochi si un suflet (dupa cum aparent este sustinut) sa fim perceputi de societate ca oameni de succes, care pot subjuga, conduce, domina prin frumusete, inteligenta, sarm, dar in realitate sa ne simtim mizerabil, inferior, singuri si prapaditit sub treapta cea mai de jos a Universului in care din intamplare Ursitoarele au ales sa ne deseneze. Si frumos, cu putin cataliza, am ajuns si mai distrusa decat eram initial. Asta pentru ca gandesc prea mult. Meditatia e pentru oameni plictisiti care vor sa faca schimb de verighete cu insomnia si de idei cu infioratorul cronofag, de asemenea mancator de tinerete si energie. Vorbind de tinerete, care apropo, se scurge tragic in urmatoarele secunde..ceremonia este initiata de beat-ul lui Skrillex care pulseaza in liniste trezindu-ma si amintindu-mi ca tocmai am devenit majora. El suna, mesajele curg, aruncand flash-uri de lumina de undeva de pe geamantan. Trec 10 minute. 15. E bine. Prietena mea ma trezeste la realitate. Acum mi-e frig si simt hainele cum se lipesc de mine ca acuarelele ce raman impregnate pe panza. Imi iau hanoracul si ies in agitatia noptii. Este 3. Rock-ul din White Horse ma trezeste in intregime. Este aproape morbid de placut si inuman de ingrijorator cum ma poate elibera. Ce poate fi mai perfect decat sa dansezi pana la epuizare, urland versurile unor melodii pe care le-ai iubit inca din copilarie alaturi de cineva care nu pretinde sa iti spuna alte vorbe dulci, replici ieftine sau de duzina? Nu, doar sa cante alaturi de tine, sa te priveasca in ochi, sa te ia de mana si sa iti aminteasca doar ca tu nu esti singurul naufragiat. Corabia nebunilor va fi vesnic in port pentru tine, asteptandu-te sa te pierzi in sfarsit in lumea ta. Pentru ca stiu ca nu apartin acestei societati superficiale, bazate pe comunicare, pe relatii. Poate sunt sociopata. Si smintita si neinteleasa si ciudata. Si sufar pentru asta. In fiecare zi. Iar asta, dragul meu este si motivul pentru care scriu. Nici nu vreau sa citesti. Sper sa nu o faci. Sper sa fii descurajat si plictisit si total dezinteresat. Am scris pentru mine. Ca sa nu uit. Sa nu las aceasta reminiscenta sa paraseasca un creuzet al unei tinereti care se risipeste. Am nevoie de un psiholog...

comentarii

Depre sine si sentimente colaterale

Poate sunt imatura si poate in imaturitatea mea ma simt jignita atunci cand nu intelegi cat de importante pot fi pentru mine unele aspecte ale vietii. Poti sa le consideri niste prostii, inutilitati de care te poti descotorosi cand ai chef dar te rog nu incerca sa ma convingi ca asta sunt, chiar daca ele sunt defapt. Si da, recunosc, poate va fi greu sa mai gasesc pe cineva ca tine, poate imposibil, dar daca simt ca trebuie sa merg mai departe, imi asum riscul. Nu te pot face sa ma intelegi, nu? Mai ales daca tu nu esti interesat sa asculti si preferi sa imi suprimi orice tentativa de a replica. O, sau poate esti hipnotizat numai de interese, sau aparente, sau de orice vrei tu sa vezi acolo in lumea ta. Da, pentru ca fiecare are o lume a lui si daca aceasta nu corespunde cu cea a individului de langa el prefera sa il atace, sa experimenteze tehnici persuasive asupra celuilalt pentru a-l face pe acesta sa dea cu piciorul propriului univers pentru a i se alatura. Mentalitate gresita. Bine, nu chiar gresita. Ar fi un paradox sa spun asta avand in vedere ca militez impotriva ideii de gresit, in genere. Ar fi mai potrivit: diferita. Sau, evident, ar putea alege alternativa: sa fuga invartindu-se, fara cap, fara trup, doar cu sufletul. Repede.

Dar am deviat. Spuneam ca mi-as asuma riscul. Riscul de a ma uita singura la filme, de a ma plimba singura pe plaja dimineata, de a vorbi cu mine insami noaptea cand incerc inutil sa adorm. Poate o sa fiu iar un anticariat explodand de depresii refulate si o sa deteriorez obositele mele timpane cu muzica pe care am ascultat-o deja de prea multe ori putin prea tare sau o sa fiu doar o nebuna cu ochii inchisi care delireaza ingrijorata ca nu isi gaseste locul in lume. Intotdeauna incerc, incerc si cred ca de data asta sunt pe calea cea buna si  am impresia ca daca ma straduiesc destul de tare va avea efectul scontat, dar evident ca e doar o iluzie. Si apoi, mai exista si momentele cand as renunta la orice speranta si as face in mod expres tocmai lucrurile pe care cu atata convingere le-am refuzat crezand ca imi creez o conduita rezonabila. Si apoi? Apoi regret. Si plang. Si incerc sa imi revin. Dar asta este de departe un subiect mai dificil.

Probleme de personalitate sau nu, cert este ca eu voi ramane vesnic persoana care va alege a doua optiune, aceea a lasului. As fugi fara sa ma uit inapoi decat sa fac un compromis, sa astept si zile mai insorite. Cu alte cuvinte, m-as reconstrui undeva departe, departe de tot, toti si toate. Si daca nu imi place cum s-au asezat piesele as lua-o de la capat. Nu, nu m-as dezasambla asa, sub ochii trecutului, ci pe drum, in miscare, ascunsa in necunoscut. Cu siguranta o viata nu este prea mult. Prea mult ca sa epuizez toate optiunile, sa cunosc toate alternativele. Iar apoi ma obsedeaza intrebarea: dar daca oricum m-as redefini tot nemultumita as ramane? Si daca nemultumirea mea survine tocmai din pricina materialului meu genetic si nicidecum a lumii configurate in jurul meu? Pai atunci as muri de tristete si cel mai probabil cu dureri cumplite de picioare de la atata alergat pe suprafata unui cronofag existent pana la urma doar in mintea mea. Poate eu nu sunt setata sa fac schimb de moleculele cu cineva. Vreodata. Doar sa ma amagesc. Sau sa il amagesc. Pe acel cineva.

comentarii

Riduri

Poate cel mai relevant lucru in conditia noastra de fiinte bipede este faptul ca simtim, ca fiecare emotie incrusteaza in noi amintiri concretizate in cicatrici ale timpului. Sau asa ar fi coerent sa evoluam. Dar ce se intampla atunci cand noi, patetici, mici si colturosi cum suntem, profanam acest privilegiu si ii condamnam pe cei care se supun? Nu stiti ca prin riduri un individ poate sa consolideze glasvandul dintre el si majoritate, sa dovedeasca tocmai ca are substanta si ca nu este un cilindru atent stilizat, dar vid in interior? Un om ingenuu este in societatea actuala judecat si criticat din simplul motiv ca nu se supune stereotipiei care sugruma lumea. Sunt promovate figuri inexpresive, mate, nemodelate de nuantele care au atins pielea constiintei, dar care au alunecat aproape insesizabil in ignoranta. Ce am putea noi iubi la o astfel de fiinta inumana, refulata, lipsita de simtire, de principii si trecut? Cum ai putea experimenta emotia care te inunda ca un fluviu bolborosind de curiozitate atunci cand esti pe cale sa afli povestea din spatele unei cicatrici?

 Spuneam ca trebuie sa iti traiesti viata, sa ignori regulile, sa traiesti adrenalina si sa uiti ca exista si "ceilalti" de judecata carora ar trebui sa nu te sfiesti. Cu asta toti suntem de-acord. Si uite-asa ne condamnam la ipocrizie...este paradoxal sa admiri un om cu un caracter opulent si o poveste de viata inefabila, dar sa il repsingi pentru ridurile si urmele ce le justifica.

Ati observat ca fotografii incearca asiduu sa surprinda prin arta lor emotia pe chipurile subiectilor? Cu cat aceasta este mai expresiva, mai vie, cu atat fotografia va fi mai nepretuita. Adevaratele personalitati apreciaza aceste valori, nu superficialitatea de la suprafata si sunt capabile sa vada in esenta prototipul uman analizat, nu prin aspect sau voce, ci prin pasiuni, imperfectiuni si privire. In agora sentimentalismului nostru uitat pe marginea timpului, am putea sa incercam sa intelegem ca inextricabilul trebuie cautat intr-o persoana si nu frumosul, pentru ca insusi ubicuitatea cliseului care sustine ca frumusetea este efemera ar trebui sa ne puna pe ganduri. Zambiti, incruntati-va, plangeti, dar faceti-o cu pasiune si nu lasati venalitatea sfasietoare a lumii din jur sa influenteze calitatea complexitatii voastre pentru ca, in final, numai un rid poate atesta ca ai fost un om veritabil intre marionetele de-aici care pretind a fi oameni, dar nu stiu, reactionarele, ca fatumul le-a pregatit o viata monopolizata de inconsistenta si farniente !

comentarii

Strain de blandete

Randuri risipite / Pe poteci grabite..

In a lor culoare / Dragoste si soare

Visuri au pierit / Sub un rasarit

Care-a fost mancat / Rece, deplasat

Sub impuls strain. / Prea mult ne grabim

Noi, vechi obsedati / Fin decolorati

De principii multe / Inutil dezbatute

In sali de tortura. / Doar din vorbe ura

Asternem tacit / In minti de granit.

Murim limitati / Etern conturati

Intre linii multe / Paralele mute

Care nu graiesc / Decat nopti de stres

Cand nu am dormit / Pentru c-am gandit

Cum sa ne purtam / Ca sa nu uitam

Ca inca traim / Sub un cer strain.

Strain de blandete.

comentarii

Ravas

O arde zapada pe buzele-i rosii de atatea saruturi lipsite de emotie. Ingheata acoperita de cerul gri sufocata de ganduri contradictorii. Strapung inocenta cristalinului care abia a inceput sa isi invete replicile in ton cu piesa pe care o joaca aici, pe Pamant. Ar vrea sa lase urme in zapada fara sa simta frigul stimulandu-i fiecare nerv, slefuindu-i talpile mici, fragil bandajate in saluri de indiferenta. I-ar placea sa revina la siguranta vicioasa si dulce cu care s-a rasfatat pana a pasit spre noi, eternii indivizi de-aici, din totdeauna. Dar si atunci era rau. Rau sa se simta altfel, teribil de ingrijorata ca nu stie sa isi ajusteze contururile personalitatii ca sa se potriveasca unei societati labirinitizate de atata stereotipie.

Poate s-au scurtcircuitat sinapsele pensulelor cu care a fost pictata la randu-i si acum trebuie sa supravietuiasca asa, dereglata, intr-o lume care nimiceste 'altfelul' fara ezitare. Si daca in ochii tuturor vede aprobare, ar trebui sa smulga cu penseta sentimentele care ii erodeaza incet dar sigur constiinta si care ii soptesc neincredere? Sa le ignore? Nu vrea, nu stie. Convingerea e prea relativa ca sa incerce macar sa o atinga. Dar isi pierde noptile visand ca o face. Asculta ecoul disputei dintre un alterego supus mentalitatii colective si unul animat de adrenalina. Pica in reverie tanjind dupa acel ceva imposibil de inteles si repsinge cu atata franchete, rusine, tipicul venerat de cei din jur.

Deplasat ar fi oare sa isi doreasca sa traiasca fara asta, daca asta presupune tot ceea ce isi doreste multitudinea de marionete innodate de langa cortina? Poate ca ea vrea ceva gresit, eronat, asa, ca ea.. sa simta ca si-a trait in mod echitabil destinul. Poarta pe glezna tatuajul unui ravas de mult uitat care ii aminteste asiduu ca este intruchiparea celei mai perfecte expresii de perplexitate. In agonia nocturna inca vibreaza  impulsul vicios de a fugi narcotizata pe cea dintai motocicleta care ii promite un rasarit dezaxat de lumea ei! Poate s-a plictisit sa mai incerce sa fie.

comentarii