Spuneam ca trebuie sa iti traiesti viata, sa ignori regulile, sa traiesti adrenalina si sa uiti ca exista si "ceilalti" de judecata carora ar trebui sa nu te sfiesti. Cu asta toti suntem de-acord. Si uite-asa ne condamnam la ipocrizie...este paradoxal sa admiri un om cu un caracter opulent si o poveste de viata inefabila, dar sa il repsingi pentru ridurile si urmele ce le justifica.
Ati observat ca fotografii incearca asiduu sa surprinda prin arta lor emotia pe chipurile subiectilor? Cu cat aceasta este mai expresiva, mai vie, cu atat fotografia va fi mai nepretuita. Adevaratele personalitati apreciaza aceste valori, nu superficialitatea de la suprafata si sunt capabile sa vada in esenta prototipul uman analizat, nu prin aspect sau voce, ci prin pasiuni, imperfectiuni si privire. In agora sentimentalismului nostru uitat pe marginea timpului, am putea sa incercam sa intelegem ca inextricabilul trebuie cautat intr-o persoana si nu frumosul, pentru ca insusi ubicuitatea cliseului care sustine ca frumusetea este efemera ar trebui sa ne puna pe ganduri. Zambiti, incruntati-va, plangeti, dar faceti-o cu pasiune si nu lasati venalitatea sfasietoare a lumii din jur sa influenteze calitatea complexitatii voastre pentru ca, in final, numai un rid poate atesta ca ai fost un om veritabil intre marionetele de-aici care pretind a fi oameni, dar nu stiu, reactionarele, ca fatumul le-a pregatit o viata monopolizata de inconsistenta si farniente !
