Scalp albastru sau pentagrame "sataniste"

V-ati sufocat de tot personalitatea incercand sa va integrati printre marionete ! De ce simtiti nevoia sa fiti la fel, sa va simtiti acceptati, admirati de cei din jur cu pretul omogenizarii? Alegeti sa va uitati visurile, sa va abandonati pasiunile, sa va ignorati credintele, sa nu spuneti ce ganditi, sa va imbracati conform peroratiilor de la cutia diavolului (televizor), sa va purtati conform normelor prestabilite, sa radeti, sa iubiti, sa mancati, sa mergeti, sa interactionati asa cum va spun altii. Asa cum credeti ca se asteapta altii sa o faceti. De ce sa nu interactionezi cum simti, cum te indeamna creierasul amortit de stereotipie?! Lor nu le pasa de tine. Ramai doar tu cu tine pentru tine in final. In ce mod elaborat si neinteles ti-ar putea fii tie utila superficialitatea pe care o afisezi de la trei fire de iarba distanta? De ce sa te joci de-a omul comun cand ai la dispozitie atatea inclinatii inhibate, atatea idei nevalorizate? Esti om si ai fost creat ca sa te devolti, sa progresezi spre un eu care tinde la un ideal imaginat numai de tine...prin urmare numai tu stii cum sa ajungi acolo, ce trebuie sa citesti, sa vezi, sa simti, sa asculti, sa inveti si asa mai departe. Scopul tau in viata este sa descoperi ce vrei de la tine. Nu sa te intrebi in fiecare zi ce vor altii de la tine. In mod inevitabil ajungem la urmatoarea dilema: a-i judeca sau nu pe ceilalti. Te simti mai bine daca strigi in gura mare ca fata din fata recoratului are parul albastru, ca baiatul din caminul 3 poarta o lama la gat, ca vecina a iesit in papuci ca sa isi cumpere paine sau ca tipul din metrou e chel si are dreaduri in mijlocul capului? Iti contorizeaza tie cineva zilele cand ai iesit in lume cu oja stearsa, cu cearcane la ochi sau cu ciorapii de culori diferite? Primesti puncte daca te infiltrezi in cercul celor care comenteaza aspectul unui individ sau alegerile muzicale? Pana la urma totul se limiteaza la mentalitate si principii. Exista o diferenta usor de remarcat aici intre oamenii care fac asta doar pentru a atrage atentia si cei care se debaraseaza de societate si principii pentru a ramane singuri, ei. Hipsterii, care, saracii, sunt mai rau ca tine, tu, ala care isi tunde si catelul ca sa se integreze...ei se hranesc cu priviri si se simt mai bine cand vad ca lumea susoteste in jurul lor. Paradoxal, habar nu au ce vor de la viata sau de la ei. Nu au un scop. Vaneaza doar controverse. Pe de alta parte, intr-un patratel restrans, se agita cei care au fost capabili sa deschida ochii, sa constientizeze ca exista ceva in ei, ca pot sa schimbe ceva, daca nu in lume, atunci in microcosmosul lor gri pana atunci. Personalitatea veritabila cuplata cu speranta fructifica fericire. Satisfactie personala. Muncesti pentru a atinge un obiectiv. Lupti pentru a te descifra, pentru a cunoaste persoane care simt ca tine lumea...cauti experiente pentru a intelege ce vrei, calatoresti pentru a afla ce-ti place, asculti un anumit gen muzical pentru a iti detensiona sufletul de frustrari inutile, mananci dulciuri pentru ca te fac fericit, nu te abtii pentru ca ajungi gras si nu te mai iubeste societatea, fumezi iarba pentru ca vrei sa fii liber, sa incerci, nu pentru a afla altii sau pentru a fii cool. Mergi la teatru pentru ca ai citit un scenariu de care nu te mai puteai dezlipi si pe care l-ai citit dupa extaziat cunoscutilor si voiai cu orice pret sa il vezi interpretat, nu pentru ca vrei sa stie lumea ca esti "cultivat", citesti pentru ca esti dispus sa accepti si alte perspective, nu pentru a da impresia ca nu te scufunzi in multimea robotizata de tehnologie, te plimbi cu bicicleta pentru ca vrei sa simti aerul cum iti impinge genunchii cand pedalezi, nu doar pentru a nu te confunda cu toti pustii care au acum carnet...scrii pentru ca explodezi daca nu impregnezi pe un colt de materie ce ai de spus, nu pentru a publica si tu o carte ca sa faci bani. Iubesti ce/pe cine/cum/cati, oricand pentru ca asa ai fost tu construit, nu iti reprimi sentimentele de rusine fata de ei si fata de tine ca sa nu fii judecat, sau cine stie cum inchis...in principiu poti sa faci cam orice te taie pe tine capul cat timp reusesti sa faci asta fara a-i afecta pe cei din jur. E simplu. Reactionezi instinctiv si atmosfera din jurul tau va suferi o drastica schimbare in bine. Se numeste naturalete. Simplitatea de a te configura si reconfigura in limita bunului simt (adica sa nu iesi aproape gol pe strada) si a responsabilitatilor. Conteaza ce gandesti si cum te comporti cu tine si cu altii, nu cum te imbraci, ce asculti sau cum iti petreci timpul liber. Apropo de asta, am vazut zilele trecute, in metrou, un individ cu barba si plete, Statea incruntat pe un scaun. La urmatoarea statie a intrat un baietel cu tatal sau si s-au asezat langa el. Asa-zisul satanist in conceptia multora dintre voi a inceput sa se joace cu baietelul, sa il faca sa rada. Tot vagonul zambea. Scurcircuit. Chiar poate un om sa posede un asa amalgam de maniere si pasiuni in pofida aparentelor?! Ti-a luat cam mult sa intelegi realitatea si sa pricepi asta... nu mai judecati si criticati! Limitati-va la visurile voastre, intoarceti-va spre egoul vostru nestudiat si disecati-l cat inca mai aveti timp! Scoateti-va cerneala din iris! Mai bine cu parul albastru si cu vedere clara, decat cu peri albi, privire distorsionata si dezasamblat de nemultumiri...

comentarii

Alta dezamagire

Draga iubitule,

nu pot sa inteleg cate minciuni mi-ai spus, cate lucruri ai facut doar ca sa ma impresionezi. Refuz sa cred ca totul a fost o iluzie...se pare ca pana la urma lipsa mea de incredere isi avea foarte bine locul intre noi doi. Acum am ajuns sa spun si eu cat de mult regret ca ti-am oferit putinul de care ai profitat. De fapt, aproape zambesc amintindu-mi cum tu ai fost cel care s-a victimizat, tu ai fost cel ranit, sensibil si corect acolo. Si instinctul a castigat dincolo de soaptele strivite de atata romantism. Mi-ar fi placut sa cred...dar tu, tu, daca esti capabil sa intelegi, nu m-ai lasat. Te-au tradat vorbele. Nu, nu alea dulci cu care ma drogai de cele mai multe ori. Restul. Cam 3234 de cuvinte in care mi-ai dovedit ca nu iti pasa de mine, de ce mi se intampla. Parca nu voiai sa ma cunosti, sa imi intelegi pasiunile, sa imi explorezi sufletul. Ce superficial ai fost! Spuneai ca ai face orice, dar cand era timpul sa depui un minim de efort nu intelegeai. Ar fi trebuit sa iti explic ad literam ce sa zici? Ce sa intrebi? Sa vad ca esti acolo, cu mine, implicat in conversatie. Ma strangulase rutina. Am vrut sa te scot dintre cei patru pereti. Aveam nevoie sa discut despre idei si aparent te-am pus in dificultate si ai cedat. Te-ai transfigurat ireversibil. De ce as fi continuat asa? Acum imi dovedesti cu fiecare minut ca am avut dreptate. Chiar si atunci cand nu faci nimic. Urat om. Da, ai auzit bine. Uratenia pe care ti-o emana caracterul intrece frumusetea aia a ta iluzorie. Si la inceput aveam sperante...

Uita ca exist,
un suflet

comentarii

Ceva

Nu-mi place sa stiu ca nu stiu sa iubesc asa cum stiu ca iubesc sa castig. Idealul meu nu e fericirea, ci iluzia unei fericiri mai mari decat a celor din jur (si aia mascata) sau...cel putin cleptomania manifestata la nivelul fericirii altora. Iar interesul tinde la infinit numai in circumstanta in care stiu sigur ca depinde numai de mine. Construiesc, renunt la placeri derizorii numai pentru reputatia de "cel mai bun". Ideea e ca cel mai bun este defapt jalnic, fie el si in ipostaza aia. Asta pentru ca a luptat pentru ceva material. Bine, si asta ar fi impropriu spus daca ne gandim la primul loc : la competitie, la slujba, la bac. Si aici ar interveni latura profesionala a ratacirii mele. Abordand alte domenii ar cam implica oameni si automat deciziile lor, "munca lor" pentru relatia biunivoca. Si rata succesului ar fi imprevizibila. Si ironia e ca imi place imprevizibilul. Dar ma pune in dificultate si imi stric imaginea de cel mai bun pentru ca nu stiu cum sa reactionez. Nu ca ar fi o cale corecta de a reactiona. E mai simplu sa le abandonez si sa ma concentrez asupra a ceea ce stiu sa fac. Din pacate numai pentru mine. O mazgalitura intangibila care sta mai mult la intuneric si creste. Si apoi mai apare o problema. Ca sa creasca ii trebuie experienta. Ori nu poate experimenta daca nu interactioneaza. Si apoi moare. Tragic rationament. Si apoi ajung la partea in care constientizez ca nici macar ce construiesc pentru mine nu o fac pentru mine, ci pentru a imbunatati imaginea pe care o vad ceilalti. Exact, acei ceilalti pentru care am stabilit ca sunt intangibila. Adica, fac pe curajoasa pentru ca nu am nimic de castigat daca imi e frica, decat eventual sa scad in ochii acelor celorlalti. Scriu ca sa fiu apreciata. Artist ratat. Nu. Nici macar artist. Perfectionist schizofrenic dornic de afirmare. Ii admir pe cei care traiesc pentru fericirea lor, nu pentru a le expune altora un fals succes. Dar apoi...ma contrazic. Ma gandesc. Daca as creea ceva suficient de mare cat sa supravietuiasca timpului si indivizilor distructivi care sterg de pe fata Pamantului tot ce nu le apartine dintr-o placere morbida nu as fi oare mai multumita decat cei a caror existenta a disparut odata cu moartea lor?! Trecand peste odrasle si arbore genealogic. Nimeni nu isi mai aminteste de strabunica. Decat eventual daca strabunica a intrat cu tancul in Casa Alba sau a castigat premiul Nobel. Bine, bine...dar ca sa traiesc numai pentru a-mi indeplini acest scop ar trebui sa gasesc ceva al meu, care sa ma reprezinte dincolo de un fapt. Adica, intru cu tancul in Casa Alba pentru ca sunt obsedata de presedinte sau sunt vreo fanatica imbecila cu intentii religioase, nu intru cu tancul in Casa Alba ca sa raman in istorie. Remarci diferenta? Nu de amorul artei. Nu...ceva al meu pe care il fac pentru mine si pentru ca explodez daca nu scot sentimentele si gandurile din mine si nu le materializez in ceva caruia sa-i pot da foc mai tarziu. Ceva pe care il pot la fel de bine ascunde de opiniile mult-prea-influente ale celorlalti. Ceva care o sa-mi erodeze sufletul pentru o viata, nu interese efemere, nu pasiuni puternice si trecatoare. Cum il gasesc?! Pana acum nu mi-am dorit nimic cu adevarat. Tot ce mi-am dorit, pentru o zi, pentru un an, a fost din spirit pur competitiv. Ma deprim cand descopar pe cineva mai bun si apoi devin maniaca si il intrec sau ma deprim iar si fug. Dar mereu va exista cineva mai bun atata timp cat nu gasesc acel ceva si ma zbat fara obiectiv pe-aici. Si mi se dizolva spiritul cu fiecare secunda ...

comentarii

Cum sa iti pierzi cunostinta band Amrita

Cand fiintele bipede beau amrita cu sufletul si discuta din colturi opuse de lume, intre cearceafuri straine de ele si de voi din cauza intunericului si a elixirului din vene:

Faun: Vreau autodistrugere. Dormeai?
Eon: Da. Scriu in somn.
Faun: Esti in somn , in esenta visului si noi suntem personaje create de creierul tau. Reteaua pe care o percepi e una din cerebelul tau si eu sunt un neuron. Vrei sa ma ajuti pentru ca stii ca raul meu e raul tau. Tu esti o santinela ce rezolva problemele din timpul somnului.
Eon: Atunci esti o cauza pierduta, micut neuron!
Faun: Stiu...
Eon: Trage de circumvolutiunile din jurul tau. Poate ai noroc si fac scurtcircuit!
Eon: Sau sinapse. Mai bine sinapse.
Faun: Nu, asa poate ma transform in energie care va fi in realitate un sughit.
Eon: La ora asta esti plumb!
Faun: E posibil.
Eon: Si atunci ma vei trezi si vei rula ganduri pana dimineata.
Faun: Eu sunt filosofia ta, nu?
Eon: Am un neuron pierdut aici. Cred ca intra in sevraj! Sunteti mai mult de-atat.
Faun: Si realizezi ca nu tu singura gandesti  ci e o echipa in capsorul tau si te deprimi ca nici macar in propriul tau corp nu esti un individ.
Eon: Eu sunt o multime de indivizi care incearca sa coabiteze fara succes. Poate de-aia sunt depresiva. Poate ar trebui sa ii sabotez.
Faun: Saboteaza-i si nu o sa mai ai trup. O sa descoperi ca ramai un suflet. Si doar atunci esti tu, cand nu ai identitate.
Eon: Vrei sa continui asa doar pentru a nu ma dezintegra? Am ales acum mult timp sa nu am suflet..
Eon: Identitatea e doar un concept dupa care sa te ascunzi, un colac de care sa te agati intr-o lume universala sufocata de prosti muritori de rand.
Faun: Si odata ce treci de ea ce esti, una cu universul, zeu sau pur si simplu spatiu?
Eon: Acum sa incercam sa rezonam in inconstient. Vrei sa imi faci pe plac?
Faun: Nu.
Eon: Esti spatiu. Ca sa fii zeu ar trebui sa domini integritatea tuturor particulelor din univers. Si am stabilit ca tu doar ce te-ai descotorosit de a ta, nu?
Faun: Da.
Eon: Esti impulsiv si razvratit si o sa te sugrum in cosmarurile mele cele morbide pentru ca nu mi te supui! Defapt, scuza-ma, nu colaborezi. Noi aici nu ordonam, interrelationam!
Eon: Neuronii ma tradeaza! Cum sa ma ascund de mine in constiinta mea daca eu sunt mai multi si fiecare eu face ce il taie capul?!
Faun: Pur si simplu existam...dar nici asta nu facem, pentru ca ar insemna ca suntem ceva.
Eon: Si noi nu suntem nimic. Ce fraieri. Traim cu iluzia ca avem consistenta. Stai. Traim? Alta greseala...
Faun: Si in spatiu este doar inexistenta, iluzie. Noi suntem o iluzie, iluzia actualului, materialului.
Eon: Dar ai tu certitudinea ca spatiul exista ca sa poti sa spui ca "este"? Poate si materialul e iluzie. Si suntem bataia de joc a nimic si a tot.
Faun: Poate verbul este inseamna nu este si ce citim e  necunoscutul care rade de noi.
Eon: Sau inseamna ce gandim noi ca inseamna, daca presupunem ca gandim. Necunoscutul nu s-ar desconspira intr-un articol, naiv neuron!
Faun: Necunoscutul e un spatiu, noi suntem un spatiu, noi suntem necunoscutul. Nu exista articole in necunoscut...NU EXISTA?
Eon: Tu esti eu. Te rog, nu ma rani!
Faun: Nu pot sa te ranesc. Nu exist.
Eon: Existenta e relativa si tu alegi daca o materializezi sau nu. In ipoteza in care tu nu existi, eu sunt un biet schizofrenic discutand cu un alter ego imaginar. Daca sunt...nici asta nu mai stiu.
Eon: Hibernare placuta, neuroni...




EÓN, eoni, s. m. Ansamblul forțelor eterne emanate de o ființă, care fac posibilă acțiunea sa asupra lucrurilor, în filozofia neoplatonicienilor și a gnosticilor. [Pr.: e-on] – Din fr. éon. 
FÁUN, fauni, s. m. Zeu al fecundității din mitologia romană; (sens curent) divinitate romană campestră, protectoare a câmpiilor, pădurilor și turmelor, înfățișată ca un bărbat cu coarne și cu picioare de țap. – Din lat. faunus. 
AMRITA (cuv. sanscrit „fără moarte”) subst. Elixirul nemuririi în mitologia hindusă, corespunzînd ambroziei în mitologia greacă. Băutură a nemuririi pe care o beau zeii vedici și oamenii hărăziți să ajungă în cer, a cărei legendă este legată de războiul contra demonilor, când zeii, obosiți, l-au rugat pe Vișnu să le dăruiască nemurirea. – Cuv. indian. 

comentarii

Vreau sa fiu fata de care m-as indragosti daca as fi baiat

A: Cum adica?
D: O fata care poarta rochii inflorate si dantele in par, care vine cu bicicleta la intalnire, care isi ascunde vanataile din genunchi si nu cearcanele de pe fata de la noptile pierdute, care uita sa adoarma din cauza gandurilor, nu uitandu-se la seriale, dar citind volume groase carora sa le simt mirosul din pragul usii, care isi picteaza peretii camerei si nu pielea, care se murdareste de pudra cand mananca gogosi in bratele mele si rade plecand privirea in pamant constienta de asta.
A: Vrei sa fii spirit sau materie?
D: Ce intrebare stupida! Materie, viata, muzica...
A: Si ipocrizie.
D: Esti palida-n idei.
A (isi da ochii peste cap): Palida, auzi! Vrei sa o decupez din romane sau cum? Sa ii dau viata tabloului din galerie si tot nu m-as apropia de idealul tau!
D: Dar asteapta, Abaddon, asteapta sa incep..
A: ...
D: Nu as vrea-o feminina, intangibila si inocenta etern. O vad asa doar sub soare. Noaptea as vrea sa fie imprevizibila, socanta. O vad culegand trandafiri albastri de la suspecti diformi din strada, din subsol, jucandu-se in parul meu si lovindu-ma ritmic si contradictoriu cu bocancul in picior. O simt cum ma musca de gat si imi fredoneaza versuri din melodiile noastre ravasite din subsolul de saptamana trecuta. Si ma uit la suvitele verzi pe care le decoloreaza maine dimineata ca sa fie iar dulce si intangibila.
A: Bocanci, rochii?! Trubadur inconstient mi-esti tu, straine..
D: Aiurea! Nu-ti cer nimic mai simplu decat un eu feminin. Unul venetian, bland si salbatic si imposibil de anticipat.
A (exasperata): Dar nu s-ar atasa...
D: Cum nu?!
A: De tine, zic.
D: Poate nu sunt de-acum sau de-aici si am alte pretentii, stiu eu..as vrea doar sa-mi proiectezi inca unul ca mine. Sa nu fiu singur si aburit. Sa am cu cine sa vad lumea cu susul in jos, sa am langa cine ma dezbraca in Paris. Sa-mi citeasca gandurile si sa faca exact invers si incredibil..sa imi si placa. Ar fi plictisitor sa imi faca pe plac. Si stii ca urasc monotonia. Dar stai. Imbecil sunt! Nu ai de unde sa stii tu treburi de-astea.
A (se apropie amenintator): Revenind...
D (se pierde, lovind tabloul din spate): Da, da. Sa ma roage cu ochi verzi, adanci sa o iert pentru ca m-a abandonat o saptamana ca sa fuga cu metroul sau pentru ca s-a inchis in camera ca sa isi termine romanul. Si eu sa cad prostit in plasa de fiecare data. Nu vreau o fata simplu romantica, ci complicata, atractiva si sociopata, rupta de lumea in care traim si totusi dependenta de ea. O fata care sa nu ma lase sa o sarut decat atunci cand merit si sa muncesc al naibii de mult pentru asta. Vreau o provocare!
A: Esti contorsionat de prea multa imaginatie. O sa mori probabil singur in chinuri daca te agati de visele astea. Vei arde asiduu si grandios si vei sfarsi intr-un colaps emotional. Dar priveste partea buna..dincolo de flacari si Infern vei ramane memorabil, implacabil in umanitate. Ca un Shinigami al celor cu suflet!
Abaddon dispare cu pergamentul de materie lasandu-l descoperit, asa cum l-a gasit, fara sa incheie pactul.
D: Te-ai eviscerat, praf blestemat?! Si eu tot nu m-am lamurit daca asa vreau sa fiu eu sau ea sau el daca eu as fi o ea asa cum sper si cred ca sunt. Eu sau ea sau el ar trebui sa ma descopere mai repede pentru ca am de gand sa supravietuiesc lumii, in pofida crizei mele de identitate.

comentarii

Ochiul elastic

Ochiul meu elastic vede noaptea din tine. Stelele mai concret.
Cand eram mic aveam un obicei sa imi creez scenarii morbide in minte. Si ajungeam sa cred ca parintii mei sunt extraterestrii si ca toata lumea astepta momentul oportun sa ma ucida. Ei erau noaptea. Noaptea in care eu plangeam gandindu-ma ca nu are cine sa ma salveze. Si apoi am crescut si am inceput sa-i vad ca pe niste marionete. Nu intelegeam cum suntem noi capabili sa avem sentimente. Adica toti aveam maini, inima, oase, dar ce parte era responsabila pentru iubire?
Mai tarziu imi imaginam ca visez. Si ma intrebam care realitate e mai verosimila. Doar nu aveam vreo certitudine ca noaptea nu e zi si ca nu sunt treaz atunci cand dorm.. as fi putut la fel de bine sa zac pe fundul oceanului si sa cred ca sarut prima data o fata in liceu. Mintea mea plasmuia ce voia.
Pasi de scena.
Defapt tot universul poate fi doar materie diforma, fara inteles si tot nu mi-as da seama pentru ca sunt prea ocupat sa o vad in felul meu. Ma dor cliseic de greu circumvolutiunile daca stau sa analizez diferentele dintre lumea mea si a ta. Si ieri am mai crescut putin si am realizat ca am facut-o degeaba. Tot nu inteleg.
Oasele mele legolizate ating sunetul.
Vocile imi furnica pielea urcand spre inima. Acum vad doar schelele oamenilor. Scheletele..
Ochiul meu elastic vrea sa vada iluzii. Doar armonie. Nu pot minti in limba straveche..
Piticii din public ma aplauda. Zambesc.

comentarii