Ochiul meu elastic vede noaptea din tine. Stelele mai concret.Cand eram mic aveam un obicei sa imi creez scenarii morbide in minte. Si ajungeam sa cred ca parintii mei sunt extraterestrii si ca toata lumea astepta momentul oportun sa ma ucida. Ei erau noaptea. Noaptea in care eu plangeam gandindu-ma ca nu are cine sa ma salveze. Si apoi am crescut si am inceput sa-i vad ca pe niste marionete. Nu intelegeam cum suntem noi capabili sa avem sentimente. Adica toti aveam maini, inima, oase, dar ce parte era responsabila pentru iubire?
Mai tarziu imi imaginam ca visez. Si ma intrebam care realitate e mai verosimila. Doar nu aveam vreo certitudine ca noaptea nu e zi si ca nu sunt treaz atunci cand dorm.. as fi putut la fel de bine sa zac pe fundul oceanului si sa cred ca sarut prima data o fata in liceu. Mintea mea plasmuia ce voia.
Pasi de scena.
Defapt tot universul poate fi doar materie diforma, fara inteles si tot nu mi-as da seama pentru ca sunt prea ocupat sa o vad in felul meu. Ma dor cliseic de greu circumvolutiunile daca stau sa analizez diferentele dintre lumea mea si a ta. Si ieri am mai crescut putin si am realizat ca am facut-o degeaba. Tot nu inteleg.
Oasele mele legolizate ating sunetul.
Vocile imi furnica pielea urcand spre inima. Acum vad doar schelele oamenilor. Scheletele..
Ochiul meu elastic vrea sa vada iluzii. Doar armonie. Nu pot minti in limba straveche..
Piticii din public ma aplauda. Zambesc.
