Printre corporatisti

Si asta este motivul pentru care imi multumesc mie in fiecare zi ca am ales sa butonez in fata unui montior de acum pentru muuuulti ani inainte...

Eu cel mic si ahtiat de a fi facu o luna de munca intr-o cladire mare de sticla doldora de alti butonisti experimentati. Inca sunt entuziasmata, inca ma duc cu drag la munca, inca nu regret cele noua ore petrecute acolo pe zi, inca ador programul dubios de la 16 la 1, inca imi dau intalnire cu Bucuresti-ul, nu ala aglomerat, nu ala manjit, nu, nu, ala de la etajul 4, de la balcon si sper eu sa continui sa fac asta si dupa ce se dezlantuie Infernul aka 1 octombrie.

Sunt ingrijorator de fericita cand mai primesc cate un task, ceva simplut, ca pentru un incepator. Am sentimentul ca pot si eu sa contribui cu ceva mic pentru ceva mai mare si mai important decat mine sau decat ce am facut eu pana acum si e al naibii de placut.

Nu trebuie sa port cravata, tocuri, sa imi pun vreo masca bine dichisita inainte sa intru in lift, nu trebuie sa dau volumul mai incet in casti, nu trebuie sa ma aliniez intr-o forma decupata de altul si sa stau cuminte acolo, langa alte forme indigonate asa cum spune legenda ca merg lucrurile intr-o corporatie. Poate o fi pozitia de soricel de circuite sau o fi locul sau or fi oamenii, cine stie..

Universul din jurul meu e vesel, diversificat: avem ratuste cu coarne, yoda bulbucati, minioni, un arici care a evadat vreo cateva zile din locasul sacru, gandaci care se holbeaza la noi pe sub monitoare, o trotineta cu coama, un ciocan al lui Thor din burete, sabii, baloane de sapun si colegi al caror ras merita inregistrat si ascultat in zilele mai putin colorate.

Semnat,
un Patrunjel cu legitimatie

comentarii

Eu cel mic si ahtiat de a fi

Mi-am facut programare de ceva timp.

Mi-e sete sa ma plimb sub umbra copacilor imbatraniti si incarcati de verde, sa ma uit la forma norilor conturati de albastrul unui cer frumos, indiferent ca rade sau plange sub stele, peste toti omuletii astia mici si neinsemnati si de cele mai multe ori agitati care populeaza rotocolul de pamant de aici. Ca si mine. Vreau sa stiu si sa vad si sa simt tot ce poate simti un astfel de individ in cei 60-70 de ani cati are la dispozitie. Si de entuziasmat ce sunt nu stiu de unde sa incep.

Adica, adica vreau sa imbrac toate chipurile unui suflet, sa imi astern senzatiile pe o panza peticita si sa ma holbez la ele de cat de frumoase, unice si deloc subapreciate sunt, sa fiu fericit cu mine si cu ceea ce sunt, sa calatoresc, sa trag cu arma, sa calaresc, sa ma dau cu parapanta, sa inot, sa rad, sa fac puzzle, sa merg cu motocicleta, sa iubesc, sa imi fac un sanctuar de emotii in sanul caruia sa ma ascund ori de cate ori un alt omulet sau circumstanta decid sa ma loveasca putin in constiinta. Si stiu cat poate sa ma doara. Imi picura gandurile si visele si se topesc precum ceara si imi cad pe bocanci si ma opresc din mers. Si stau doua zile ca sa imi curat bocancii, sa ii lustruiesc pentru a putea merge mai departe, pentru a ma contura pe mine intr-un univers in care numai eu traiesc. Pentru ca oricati oameni ar fi acolo, aici, pentru mine, nu sunt de fapt...si pentru putinii care sunt stiu ca nu am mult timp. Dispar, dispar cum o sa dispar si eu. Asadar, universul meu burdusit de carti si piramide si pitici care te gadila pe par cand suferi de singuratate...

Vreau sa ma angajez nu numai ca sa deschid poarta ruginita care sta intre mine si telurile mele de om mic, nu, vreau sa ma angajez pentru ca imi place ceea ce fac si stiu ca vreau sa fiu bun, vreau sa excelez, sa las in urma persoanele cu care m-am comparat, pe care am vrut sa le depasesc. Pentru ca stiu ca pot. Si mai stiu ca nu o sa fac asta pentru societate, pentru hartiile verzi, sau pentru vreun individ intepat si spanzurat in nedreptate si ipocrizie. Stric pentru mine.

Vreau sa merg in expeditie pe munte. Am auzit ca e atat de liniste acolo incat poti vorbi cu tine insuti. Deformat si nostalgic eu, as avea nevoie de niste sfaturi. Hai sa stam la o cana de vin fiert in varful muntelui si sa ne tragem putin de urechi unul pe altul. Tu pe mine ca-s prea visator, eu pe tine ca esti cam pamantiu in gandire.

Vreau un sens, merit un sens. Am visat ca ma luptam pentru el. La propriu. Cu sulita si coif si tot tacamul. Si la turnirul asta erau prezente Fericirea si Dezamagirea. Se tineau de mana si beau vin din cupele lor poleite cu lacrimi. Erau decorate cu trandafiri albastri. Dezamagirea fosnea trandafirii uscatii cand isi invartea inelul pe deget, iar Fericirea se scufunda perplexa in albastrul care inflorea la picioarele ei cand zambea. Pusesera pariu. Inamicul meu era grotesc. Avea chipul desfigurat de responsabilitati futile. Pe mine ma gadila armura. Un amalgam de emotii contrastante, parfumate imi alunecau pe piele. Parca eram sabotat. M-am trezit inainte sa inceapa lupta. Ce consternare !

Nu vreau sa imi spui tu ce sa fac. Nu vreau sa imi spui tu cum sa fiu. Aproape ca nu vreau sa te cunosc daca ai de gand sa imi calci in picioare principiile si sperantele. Daca eu vreau sa traiesc intr-o dubita, sa mananc gogosi, sa pictez peretii, sa fug cat ma tin picioarele de sablonul societatii, atunci asa sa fie. Daca vreau sa plang acum, asa sa fie. Ma dor vertebrele de cata dorinta exista in ele. Dorinta de explorare, dorinta de a fi mai bun, de a fi cel mai bun, in felul meu pueril, o sa ma agit in jurul unui copac pana il fac sa creasca mareeee, mare, pana la cer, ca sa trag un pui se somn pe luna si sa ma decid ca vreau sa fiu un soldatel albastru egiptean cu ochi de sticla si piele de matase. Unul diferit de ceilalti soldatei monopolizati de asa-se-face-uri. Oricum, nu vreau sa regret ca am refuzat sa fiu, sa fiu eu cel mic si ahtiat de a fi. Pana in panzele albe si dupa!

comentarii