Fără nume

"Eternitatea nu e altceva decat murmurul indiferent al tacerii, golul prin care alergam, pe care il intrerupem o clipa cu fuga noastra, dar in momentul in care ne-am prabusit se reia..."-Octavian Paler


Si echilibrul meu s-a dus dracului! Degeaba incerc sa ma mentin neclintita in decizia mea de a ramane in anonimat doar de dragul sentimentului de a nu ma simti judecata, de a nu crea o parere poate nefondat negativa la adresa mea, de a incerca sa ma adaptez, sa fiu pe placul tuturor (bine..poate nu chiar al tuturor, dar..cel putin al celor pe care poate la un moment dat in viata mea i-am considerat demni de invidiat, demni de urmat sau poate pentru al caror caracter puternic am tanjit). Cine nu ar vrea, defapt, sa nu fie catalogat ca fiind ceva ce poate in realitate nu este, doar pentru ca nu a avut timpul sau taria de a 'raspunde' remarcii efemere a vreunui individ incapabil sa-si stapaneasca instinctul de a musca din asa-zisa aura de perfectiune (chiar daca aceasta nu se rasfrange in acelasi mod asupra noastra, la unii caracterizandu-se prin insusi imperfectiune, vicii si rebelitate sau nebunie, de ce nu?! spun si eu...) pe care fiecare o afiseaza sau refuza sa admita ca face acest lucru? Cata falsitate s-a creat in jurul meu pentru simplul fapt ca exista acea dorinta nemuritoare de a te ridica deasupra celorlalti? Si ce modalitate mai buna de a o face decat sa exagerezi, atata timp cat poti si vrei sa poti, nimeni nu te opreste sa fi in ochii celorlalti ceva ce tu nu vezi in tine dar speri sa apara?

Si asa de teama de a nu fi respinsa pentru ceea ce cred, sau judecata pentru felul in care am fost setata sa gandesc, am ajuns si eu recunosc, sa ma adaptez conditiilor de supravietuire din anturaj. Am cedat poate in fata dulcei satisfactii de-ai vedea pe cei din jur mandrii, sau multumiti multe capricii.

Am aruncat in butoiul cu regrete orice frantura de impuls de razvratire, am acceptat si am asteptat ca un spectator momentul in care ultima picatura va atinge podeaua..si inevitabil s-a intamplat. Sau poate doar am impresia ca s-a intamplat. Si daca nu, sigur se va intampla. Si atunci mi-e frica de ceea ce as putea sa devin. Sa nu ma mai recunosc. Sa incalc orice principiu dupa care am incercat sa ma ghidez, sa spulber orice sentiment de vinovatie.

 Si nu are rost sa nu recunosc ca tentatia de evada din globul asta de cristal a existat mereu undeva in mintea mea si s-a dezvoltat treptat, dar eu am fost prea ocupata sa refuz ideea si sa o ascund de cei pe care nu vroiam sa ii dezamagesc.

Curioasa, astept sa vad ceea ce va urma si sper sa nu...o incurc prea rau..e greu sa iti dai seama cum sa ii multumesti pe toti in viata, cateodata chiar si pe cei care se presupune ca te iubesc indiferent de ce faci. Si oricum, daca am realizat ceva pana acum, asa... din putina experienta capatata..am constientizat ca indiferent de circumstante, de caracter sau de anturaj, nu este bine sa pasesti pe marginea niciunei extreme pentru ca risti sa cazi si daca nu ai observat pana acum ,ceea ce sugereaza si citatul de mai devreme, (pentru care probabil nu ai gasit o logica in acest context) ne invartim intr-un gol care nu se opreste daca noi cadem si ne ranim pe drum si in momentul in care ai cazut de pe marginea extremului ajungi...in celalalt capat si acolo dai de alte probleme.

comentarii