Adio, suflet ratacit, adio Karl...

Blue: Ai revenit?
Hate: M-ai resuscitat ireversibil ca sa ii bantui acum fiinta dintr-un cotlon in altul, sa il nimicesc cu nesiguranta. Azi i-am vopsit iar sufletul in negru. Vreau sa uite fericirea, sa isi canalizeze fortele astfel incat la randu-i sa te distruga prin implozie.
Blue: M-a iubit. Am incercat sa il reconstruiesc si sa ma regasesc in acelasi timp si pe mine. Am schitat impreuna conturul fragil al unui androgin claustrofobic.
Hate: Patetica fiinta, s-a consumat in neant.
Blue: Ma doare. Lustruiesc coltii sperantei cu lacrimile mele. Ezit. Ma hotarasc. Fug si revin la prima bataie din palme si apoi imi julesc genunchii pentru ca am incercat sa ating o iluzie a trecutului.
Hate: El nu mai este aici si nu va mai fi vreodata. Ai inghit cu egoism frantura de abis in care mai credea. Nimic nu mai e. Te uraste pentru ca prin tine a realizat ca nimic nu merita. Tu nu meriti. Demnitatea vibreaza ca o minciuna sub valul realitatii. Nu exista in oameni, nu exista in lume, nu exista pentru ca este un concept cu care "aici" si "acolo", "atunci" si "acum" nu sunt familiarizate.
Blue: Imi spui ca nimic nu are sens? Ne zbatem ca sa induram fiecare ceas numai ca in final sa murim singuri. Nu avem obiectiv, visurile sunt palavrageli ale sufletului,
Hate: Exista doar starea exhaustiva a haosului. Frumos este macelul fiintei in mainile careia renasti ca demon. Efemer este individul blocat in frenezia inchipuirii unei lumi mai bune. Tenace este gheara care-ti cicatrizeaza sufletul negru de nesomn. Ai sentimente, arzi etern alimentat de ingratitudine.
Blue: Cum fac sa nu mai am sentimente?
Hate: Raneste, ucide moleculele fiintei care incearca sa se contopeasca cu tine prin grai, actiuni sau atingeri. Nu consolida legaturi. Imbratiseaza doar singuratatea pentru ca ea este totul, singurul tot pe care il vei putea tu percepe vreodata.
Blue: Imi e dor de tot. Ma aude?
Hate: Da, dar este mutilat. Nu iti poate raspunde. Nu acum, nu vreodata. Am ramas doar eu.
Blue: ...
Blue: Daca am putea sa ne vorbim numai in puncte de suspensie, am face-o. Totul ar fi mult mai usor de spus.
Hate: Spune-i adio in puncte de suspensie. Asta este tot ceea ce mai poti tu sa faci acum.
Blue: "Nu cred ca exista placere mai deplina decat sa calci in picioare ceea ce ai adorat candva". Asta iti emana fiinta prin toti porii. Inteleg. Te iubesc si mi-ar placea sa nu o mai fac. Am gresit pentru ca ansamblul meu a fost gresit de la inceput. Toti suntem defecti. Unii o ascund mai bine.
Blue: M-ai lasat si m-am lasat doar o fantasma vivificata de razele soarelui in plenitudinea unei societati contorsionate, una care ar trebui exterminata. Vantul imi rasufla tristetea in pupile. Adio, suflet ratacit, adio Karl...

comentarii

Blue hates you

Am fost insensibila. Ma jucam cu oamenii. Nu simteam nimic pentru ei. Eram o epava care se scufunda cu o viteza ametitoare, dar care in caderea sa in neant admira vegetatia acvatica, culorile, curentii care-mi strapungeau carnea. Imi doream mai mult si in acelasi timp eram ahtiata, ahtiata ca o nebuna sa raman acolo, sa nu progresez. De fapt, consideram progresul sentimental o slabiciune, o hiba periculoasa pentru mine si pentru ce credeam ca aveam sa devin. Am fost o fraiera. Inca sunt...zambeam compatimitor catre prostii care iubeau, prostii care alergau dezbracati de armura printre copacii goi, cu talpile topind zapada, prostii care se aruncau orbi spre ghilotina fiintelor din jur. Vedeam ghilotina ca pe un mecanism colosal conceput in mod expres pentru tortura, una lenta si insesizabila, ca atingerea unei pene, genul de atingere care-ti perforeaza sufletul, care iti lasa riduri adanci in fiinta, pe care sa le porti cu rusine in lume stiind cat de prost ai fost sa simti. Naiv. Uman. Dar nu era numai asta. Adanc incrustata in mine se ascundea nesiguranta si imi zambea diabolic noaptea, cand dormeam. Ma zvarcoleam, vorbeam cu ea, ca apoi sa uit ca un specimen slab ce stiam ca sunt. O ignoram si asteptam urmatoarea lovitura. Plangeam si continuam sa fug de mine, de ei si de toti care incercau sa comunice, care incercau sa ma corupa, credeam eu, sa simt. Stiam ca sunt pustie, o aparenta si ca o sa ma spulber la prima bataie a vantului in momentul in care cineva s-ar fi apropiat prea mult. O fiinta ce nu putea fi iubita pentru simplul motiv ca ii lipsea complexitatea, pasiunea, esenta, ratiunea de a fi om. Umblam pe strada ca un cristal crapat din care s-a scurs sarmul inainte de a se naste. Nu intelegeam de ce ar vrea cineva sa pastreze un astfel de cristal. Dispaream si renuntam. Luptam sa cresc, sa fiu demna, sa fiu buna pentru ei ca sa fiu buna pentru mine. Cateodata reuseam, dar nu puteam continua la infinit. Infinitul definit prin prisma vietii mele era derizoriu si singur. Singur pana in maduva fiintei. Cand esuam, scena devenea lamentabila. Imi strangeam genunchii la piept, intr-un colt, ma zvarcoleam, imi smulgeam gandurile si lacrimile cu frustrare, dorindu-mi sa ma evapor, sa devin cenusa si sa plutesc nevazuta printre ei numai ca sa nu mai fiu nevoita sa lupt, sa devin asemenea lor, sa posed sentimente. Altadata ma consideram superioara, perfecta, pentru ca nu puteam fi atinsa, ranita, manipulata, corupta, vulnerabila si cum mai vreti voi. Teoretic as fi putut sa fac orice daca nu m-ar fi tras de maneca, in tarana, dorinta aceeaa morbida de a fi pe placul lor. Aveam nevoie de ei. De oameni. Tot din aceasta senzatie ca nu merit o astfel de experienta, ca nu merit sa simt si altii sa simta pentru mine, imi injectam ora de ora placerea masochista de a suferi. Atunci eu eram proasta. Sufeream din nimicuri, ma agitam, ma panicham, simteam ca vreau sa mor, cand in realitate nici macar nu intelegeam cat de recunoscatoare ar fi trebuit sa fiu. Ma invarteam in universul asta ca o musca fara cap in cautarea unei oglinzi ca sa se regaseasca. Sa se inteleaga si sa stie cum sa isi recupereze capul. Cum sa imi gasesc echilibrul, cum sa coabitez cu mine insami si cu toate antitezele care descopeream ca ma definesc. Imi calcam in picioare sperantele si ma criogenizam pentru o lume in care sa fiu. Si apoi a venit el si odata cu el am putut-o vedea si pe ea. Am stiut de la inceput ca ei nu sunt tentative, ca ei merita. Si tot de la inceput am avut certitudinea ca eu nu merit. Ma simteam ca o uzurpatoare care profaneaza suflete. Intrusa. Eu nu stiam sa comunic, eu nu pot sa vorbesc, nu pot sa urlu ce simt, nu stiu ce simt, ce sunt, ce cred. Nu stiu nimic. Nimicul m-a definit si dincolo de el pustiul.  Ei incercau sa ma dezgroape, sa sparga placile de metal sub care m-am baricadat si eu tencuiam dincolo de ele la loc un zid de frica sa nu ma vada si sa ma abandoneze. Atata timp cat auzeam placile cum se sparg aveam sentimentul ca as putea conta. Si chiar daca stiam ca e o iluzie, ii lasam sa se zbata, pentru ca, in mintea mea egoista stiam ca este si o alinare. Abia mai puteam respira. Locul in care zaceam capatase dimensiuni atat de mici incat propria-mi respiratie se intorcea sa ma loveasca in ochi. Aveam tot mai des momente de slabiciune si continuam sa sustin cu incapatanare ca ei nu reprezinta nimic pentru mine. Eu eram inauntru si ei erau acolo. Aveau si ei cutiile lor, zgariate, ciobite, pentru ca reusisera sa evadeze. Isi eliberasera bratele si trageau cu furie de cutia mea. Nu i-am intrebat niciodata cum sunt, nu incercam sa ii inteleg decat superficial. Superficial ca mine si ca tot ce ma inconjura. Nu i-am tinut de mana cand am vazut primul fascicul de lumina perforandu-mi sufletul. Nu i-am imbratisat nici cand i-am vazut pentru prima oara cu-adevarat. Negam, negam, negam inconstient tocmai ca sa nu fuga de mine, sa nu ma vada si ei. Si apoi am cedat. M-am lasat coplesita de emotii pe care nu le mai intalnisem si pe care nu stiam sa le controlez. Inca sunt confuza. Nu stiu ce simt pentru ei, pentru refugiul nostru, pentru mine. Imi e bine aici si nu as vrea sa fug. Nu mi-as mai putea aduna gandurile din zapada, din mare sau de oriunde voi fi cand va veni momentul in care ma vor parasi. Nu exista certitudine, nu exista siguranta asa cum nu exist nici eu. Doar ca ei nu stiu...cateodata fug si ii resping. Nu vorbesc cu ei, incerc sa intru in cutie si sa impietresc acolo in timp ce scrijelesc in pereti ce ma macina si ei ma trag afara. Imi dau palme ca sa ma trezesc. Mi-e groaza sa nu alunece inapoi in lumea lor asa cum vreau sa fac eu. Nu mi-as ierta-o niciodata. Lor le e bine aici. Mie?! II urasc pentru ca ma fac sa simt, ii urasc pentru ca ma fac fericita, ii urasc pentru ca ma fac sa ating realitatea si pentru ca nu mai stiu deloc cine sunt. Imi schimba moleculele, principiile, ma zguduie cu capul in jos ca si cum as fi o scrumiera care trebuie curatata de chistoace. Se uita la mine si cred ca le sunt indispensabila. Le-ar parea rau sa ma sparga, dar daca ar face-o, ar arunca cioburile la gunoi si si-ar cumpara alta. Pentru ca eu sunt doar o bucata de metal. Rece, tacuta, trista. Va urasc pentru ca vreau sa raman cu voi...

comentarii