Infinit

Punct si de la capat.

 

Nu. Mai stau. Mai vreau. Uit? Nu pot. Nu vreau? Incerc in zadar. Ma ridic. Am reusit. Deasupra norilor? Prea departe pentru mine. Mai jos: nu destul de sus pentru restul. Incerc sa ii multumesc. Am incotro? Roade copertile amintirilor. E benefic. Pentru mine. Pentru tine. Pentru toti. Patetic. Racesc inspiratia. Obosesc gandirea. Incetinesc pulsul. Ce am cu simplitatea? Impotriva ei : nimic. Impotriva mea : totul. Esti in ceata? Si eu. O luam de la capat? N-are rost. Care ar mai fi farmecul? Incerci sa intelegi de ce in nebunia mea scriu propozitii scurte? Iti pierzi timpul. Inspiratia nu trebuie explicata. Nici simtita. E doar ceva acolo, care ti se pare ca este si totusi nu este. Decat aparent. Poti analiza si asta. Daca nu ai ce face. Mintea e ciudata. Accepta involuntar totul. Incearca sa inteleaga. Deschide ochii. Inspira praful. Praful vietii. Parerea mea despre viata? Abstracta, pana la ultima picatura. Azi esti vesel. Debordezi. Nu iti pasa de nimic. Maine? Lovit de tristete. Nimic nu are sens. Defapt ar trebui sa fi cel putin tacanit sa crezi ca totul este la fel de la un capat la altul. Are valuri. Precum oceanul. Sarata? Cu siguranta? Dar te tine la suprafata. Atat cat vrei tu. E alegerea ta. Te poti scufunda oricand. Trebuie doar sa nu iti mai ti respiratia cand se iveste urmatorul val. Dar nu fi atat de prost incat sa o faci. Nimic nu merita. Este prea importanta. Tu esti prea important. Desi doar o piesa, contezi. Altfel ar fi un puzzle inutil. Total inutil. Si atunci de ce ar mai fi frumos. Spanzurat in anonimat. Anonimat? Da. Nu conteaza. Treci peste. Nu exista asa ceva. Cel putin nu pe deplin. Inspira. Orice a fost, a trecut. Ai in fata o multime de oportunitati. Trebuie doar sa le vezi. 

Deci deschide ochii! Hai! Stiu ca poti. Dar vrei? Poti sa vrei. Am incredere. Tu ai? Incearca. Nu pierde timpul. Este pretios. Ba nu. Este vital. Se descarca precum o baterie. Iar asta nu este asa rezistenta. Poate ceda oricand. Si atunci ce te-ai face? Nu ai regreta nimic. Intotdeauna vei regreta ceva. Nu ceva. Mai multe, deodata, precum un maldar de rufe murdare pe care nu le-ai spalat la timp si a crescut pana ce ti-a taiat rasuflarea. Arunca-le pe geam. Sau in masina de spalat. Nu conteaza daca se decoloreaza. Macar nu sunt rupte. Cu putin noroc le poti 'recicla'. Deci vrei sa reciclezi regretele? Paseaza mingea altui fraier incapabil sa vada ce se intampla defapt aici. In viata. Fii inteligent si accepta ca esti nebun. Vei fi net superior celorlalti pentru ca in nebunia ta vei fi bun la ceva. Si atunci toti vor sti ca cineva s-a nascut, a crescut si s-a hranit cu tot ceea ce inseamna experienta in termeni relativ acceptabili ai coneptului. Arunca-te in infinit. Inca un pas. Si inca unul aruncat in gol cu incredere. Este doar pustiul unui nou inceput. Nimic de pierdut. Doar de castigat. Intens. Precum un fulger ce te loveste drept in constiinta. Hipnotizat de acest delir prin delirul altui nebun care si-a acceptat boala. Boala care defapt este doar o fantezie la care majoritatea aspira. Dar pe care putini reusesc sa o atinga..

comentarii

Franturi de jurnal

(Inspiratie - Blanche fin -) Ma pierd in ecoul vantului, in intunericul zapezii, oarba, ghidata doar de iubire, in stare sa uit de inconstienta lumii pentru a te proteja pe tine, pentru a fi sigura ca dincolo de tot ceea ce pare, aparent, injositor, exista ceva mai bun. Si poate ca nu sunt in stare sa te ridic din neantul unde ai cazut ranit in timp ce dansai in delirul fericirii, dar fii sigur ca voi adormi alaturi de tine in frig, doar pentru ca tu sa imi simti caldura si sa sti ca voi ramane pe veci alaturi de tine! Si atunci, amandoi parasiti, putem visa necontenit la un sfarsit mai bun cand ne vom ridica deasupra aspectelor crude care ne-au propulsat aici si vom zambi ironic in fata a tot ceea ce a contat pentru noi, rusinati de barierele constiintei noastre. Pentru tot ceea ce conteaza...

 Cu dragoste, eu

comentarii

Cortina, va rog!

Mimul din tine urla dupa un deget de libertate. Cutia invizibila in care esti prins proiecteaza in sufletul tau cu cruzime imaginea discontinua a Lui. Ca intr-un joc de Darts incerci sa tintesti cat mai bine sa anihilezi definitiv izvorul suferintei.

Si aluneci in unica hiba a convingerii tale, iar piesele de domino pica  strategic colorand cutia intr-un ironic joc de puncte albe pe podeaua inefabila, neagra a regretului.

Daca mai asculti mult vocile din fundal ce iti soptesc intr-un murmur nebun pateticul simplului fapt de a fi indragostit de aceeasi persoana timp de 4 ani vei ajunge 'fericitul 'posesor al unui suflet risipit efemer ca zatul de cafea pe fundul canii.

Ironic! Amagirea nu face decat sa amplifice golul care se dezvolta acolo in inconstient pentru a izbucni mai tarziu intr-un efluviu de lacrimi aromat de cubuletele de ciocolata incrustate in staniol zacand langa casti. Patetic! Ajungi o marioneta manata de sentiment, orbita de obsesie, incapabila sa mai joace in beneficiul propriei personalitati. Uimitor! Cat poti sa te sacrifici pentru a 'venera' o persoana imperfect constienta de tine, detasata de 'lumea ta' pentru ca tu involuntar analizezi in mod subiectiv detaliile, devi fragil la cel mai mic impuls, sensibil in ambele directii: atat spre nebunul delir cand iubirea iti este impartasita, cat si spre fatala moarte cronica (sufleteste vorbind). Destul de pesimista, nu?!

Poti sa stergi tot ce am debitat pana acum din memorie. Ai permisiunea sa devi imun si sansa sa inveti sa calci cu tact pe marginea prapastiei si sa zambesti satiric spre abisul care pana acum nu a facut altceva decat sa iti rada in fata de fiecare data cand tu cadeai in praful dezamagirii. Chiar si gelozia poate fi inchisa cu usurinta intr-un cufar si uitata definitiv acolo, atata timp cat ramai constient in inconstientul pur al starii de indragostit.

Daca nu te arunci ca un fraier cu speranta inainte, surd, orb, poate mai ai o sansa sa ramai la suprafata agatat de vreo particula de realitate rupta din nori! Si daca te-ai aruncat deja, strange mainile prietenilor si inspira adanc pentru ca numai ei te pot resuscita si convinge sa te adaptezi situatiei, sa inveti sa uiti...nu ma intelege gresit! Tot marioneta ramai! Dar parca e mai bine odata resetat. Nu spun secat de dragoste, doar mai realist. E mai bine daca ramai cu capul pe umeri! Chiar daca nu ti se pare. Acorda-mi putin credit!

Pentru prietena mea cea mai buna,

Te iubesc! Zambeste!

comentarii

Fasii de confuzie

Si tocmai cand eram pe punctul de a ma convinge ca nu exista nici o cale prin care in mod surprinzator sa ma 'transform' din punct de vedere temperamental si eram gata sa renunt la a mai incerca inutil sa sper pueril, am reusit. Nu am nici o idee cum, sau ce a provocat accesul asta de personalitate. Pur si simplu s-a conturat el acolo nebun si s-a dezvoltat in subconstient si a asteptat momentul oportun sa imi loveasca din plin viata, asa cum o percepusem eu pana la acea rascruce.

Sunt o melancolica perfecta si mult timp am considerat-o un dezavantaj pentru mine ca persoana. Sa fiu introvertita reprezenta din punct de vedere psihic un impas. Simplul fapt ca trebuia sa las 'masca' jos in fata unor persoane necunoscute imi provoca involuntar o teama acuta si preferam sa tac, sa trec de partea inobservabilului in detrimentul unei interactiuni relaxate (asa cum sangvinicii populari ar percepe-o) menita doar sa creeze legaturi,  ca procese elementare de cunoastere reciproca. Continuam sa traiesc in paralel intr-o lume a mea, asa cum eram eu in realitate si in 'lumea reala' asa cum ma afisam in fata celorlalti. De-acord, orice om devine interesant atunci cand incepi sa il cunosti, dar cine are cu-adevarat rabdarea de a astepta dupa tine pana capeti incredere, atunci cand nu este la mijloc un interes? Partea interesanta este ca desi in aparenta eram permanent distrata, nu a incetat nici o clipa sa imi pese de ceea ce cred cei din jurul meu (mare greseala).

Si ajungem la partea abstracta a problemei mele de constiinta pentru care am ajuns sa scriu acest post. Deodata am capatat mai multa incredere in mine. Tenta de emotie din vocea mea cand vorbesc in fata unui grup de oameni se sterge usor (evolutie surprinzatoare avand in vedere ca eram o timida convinsa) si simt o dorinta acuta de a ma implica in orice actiune care presupune depunerea unui efort fizic sau psihic si care are ca scop o imbunatatire de orice natura in viata mea, sau in jurul meu. Parca ajung sa am regrete daca am avut ocazia sa fac ceva nou si am ignorat-o. Nu ma simt bine daca nu am in permanenta ceva de facut si vreau sa fac atatea lucruri, incat timpul devine o problema. Si energia, daca stau sa ma gandesc. Ar fi perfect daca nu ar trebui sa mai si dorm :)) Siii stop. Mentalitate proasta. Ar trebui sa gasesc un echilibru. Totusi personalitatea mea este in acest moment usor maleabila. Daca vreau pot sa alunec cu usurinta in latura omului introvertit, ca sa gandesc profund si sa meditez asupra unor aspecte, sa imi cultiv asa-zisa inclinatie spre arta, dar parca mi-e frica sa nu pierd ceea ce am reusit sa acumulez. Dar daca voi continua sa imi acaparez timpul in totalitate cu diverse activitati si sa ma implic in actiuni (de cele mai multe ori voluntare) care pana la urma vor depasi capacitatea mea de a le acoperi cu succes pe toate, oare voi mai fi capabila sa meditez, sa scriu, sa vad dincolo de aparente si sa gasesc ceva fascinant in fiecare  obiect sau fiinta din jurul meu?

Nu mi-ar placea sa traiesc intr-o lume in care nivelul perceptibilului este limita. Simt nevoia sa anticipez si sa creez diverse scenarii, sa imi imaginez diverse posibilitati, amalgamul de principii pe care ti-l ofera lumea ireala a psihicului nu s-ar putea compara vreodata cu principiile disponibile in paleta sangvinicului. In acelasi timp satisfactia ca ai reusit ceea ce ti-ai propus, ca ai evoulat, ca dispui de noi abilitati, pentru ca atunci cand te implici in atatea lucruri ai sansa sa inveti ceva, sa capeti experienta pentru mai tarziu este cu-adevarat o senzatie unica ce consolideaza increderea de sine, care, in cele din urma se dovedeste a fi cea mai importanta.

Pot spune oare ca m-am transformat intr-un hibrid cu o personalitate deloc usor de anticipat? Confuzia este izbitoare atunci cand intr-un moment nu pot scoate un cuvant, nu pot privi o persoana in ochi, iar in urmatorul intru, sa zicem nu chiar in mod civilizat, intr-o zona cu acces interzis si ma hlizesc in fata televiziunii. Depinde de stare. Acum tot ceea ce trebuie sa fac este sa invat sa controlez si sa folosesc acest dezechilibru in temperament in avantajul meu. In materie de teorie presupun ca nu am stat vreodata mai bine, partea dificila este practica, exercitiul. Si singurul lucru care ma motiveaza si care m-a convins ca voi reusi ceea ce mi-am propus este tocmai aceasta confuzie de identitate care s-a creat si care pentru nu stiu ce motiv a izbucnit tocmai acum pentru a-mi imbunatati intr-un fel sau altul viata. Meditare placuta...

comentarii

Fără nume

"Eternitatea nu e altceva decat murmurul indiferent al tacerii, golul prin care alergam, pe care il intrerupem o clipa cu fuga noastra, dar in momentul in care ne-am prabusit se reia..."-Octavian Paler


Si echilibrul meu s-a dus dracului! Degeaba incerc sa ma mentin neclintita in decizia mea de a ramane in anonimat doar de dragul sentimentului de a nu ma simti judecata, de a nu crea o parere poate nefondat negativa la adresa mea, de a incerca sa ma adaptez, sa fiu pe placul tuturor (bine..poate nu chiar al tuturor, dar..cel putin al celor pe care poate la un moment dat in viata mea i-am considerat demni de invidiat, demni de urmat sau poate pentru al caror caracter puternic am tanjit). Cine nu ar vrea, defapt, sa nu fie catalogat ca fiind ceva ce poate in realitate nu este, doar pentru ca nu a avut timpul sau taria de a 'raspunde' remarcii efemere a vreunui individ incapabil sa-si stapaneasca instinctul de a musca din asa-zisa aura de perfectiune (chiar daca aceasta nu se rasfrange in acelasi mod asupra noastra, la unii caracterizandu-se prin insusi imperfectiune, vicii si rebelitate sau nebunie, de ce nu?! spun si eu...) pe care fiecare o afiseaza sau refuza sa admita ca face acest lucru? Cata falsitate s-a creat in jurul meu pentru simplul fapt ca exista acea dorinta nemuritoare de a te ridica deasupra celorlalti? Si ce modalitate mai buna de a o face decat sa exagerezi, atata timp cat poti si vrei sa poti, nimeni nu te opreste sa fi in ochii celorlalti ceva ce tu nu vezi in tine dar speri sa apara?

Si asa de teama de a nu fi respinsa pentru ceea ce cred, sau judecata pentru felul in care am fost setata sa gandesc, am ajuns si eu recunosc, sa ma adaptez conditiilor de supravietuire din anturaj. Am cedat poate in fata dulcei satisfactii de-ai vedea pe cei din jur mandrii, sau multumiti multe capricii.

Am aruncat in butoiul cu regrete orice frantura de impuls de razvratire, am acceptat si am asteptat ca un spectator momentul in care ultima picatura va atinge podeaua..si inevitabil s-a intamplat. Sau poate doar am impresia ca s-a intamplat. Si daca nu, sigur se va intampla. Si atunci mi-e frica de ceea ce as putea sa devin. Sa nu ma mai recunosc. Sa incalc orice principiu dupa care am incercat sa ma ghidez, sa spulber orice sentiment de vinovatie.

 Si nu are rost sa nu recunosc ca tentatia de evada din globul asta de cristal a existat mereu undeva in mintea mea si s-a dezvoltat treptat, dar eu am fost prea ocupata sa refuz ideea si sa o ascund de cei pe care nu vroiam sa ii dezamagesc.

Curioasa, astept sa vad ceea ce va urma si sper sa nu...o incurc prea rau..e greu sa iti dai seama cum sa ii multumesti pe toti in viata, cateodata chiar si pe cei care se presupune ca te iubesc indiferent de ce faci. Si oricum, daca am realizat ceva pana acum, asa... din putina experienta capatata..am constientizat ca indiferent de circumstante, de caracter sau de anturaj, nu este bine sa pasesti pe marginea niciunei extreme pentru ca risti sa cazi si daca nu ai observat pana acum ,ceea ce sugereaza si citatul de mai devreme, (pentru care probabil nu ai gasit o logica in acest context) ne invartim intr-un gol care nu se opreste daca noi cadem si ne ranim pe drum si in momentul in care ai cazut de pe marginea extremului ajungi...in celalalt capat si acolo dai de alte probleme.

comentarii

Touché

Incearca sa reconstruiesti amintirile, joaca-te cu fiecare consecinta, inspira orice regret.

Atunci cand simti ca iti scapa ceva, ca pierzi un detaliu, ca uiti un sentiment, ca pierzi un prieten, astepti cu disperare un impuls care sa te faca sa actionezi inconstient, fara teama si de cele mai multe ori atingi doar ecoul acelui impuls, cand totul a deviat irevocabil in detrimentul aspiratiilor tale.

Defapt parca esti menit sa dezamagesti, sa nu atingi niciodata asteptarile celorlalti. De ce sa te chinui cand poti sa adopti o atitudine nepasatoare, sa spui "cui ii pasa?", sa inchizi ochii ca sa nu vezi ca te prabusesti.

Nimeni nu poate atinge perfectiunea, poate doar sa se prefaca. Poate doar sa minta, sa traiasca intr-un balon cu aer alimentat cu iluzii gata sa se sparga la cel mai mic imbold de rautate din partea celor din jur.

Apatia pentru fatada, pentru ironie pare sa nu mai aiba nici o logica intr-un univers lipsit de principii superioare acestora..

comentarii

Utopie de vară

Ma uit inapoi cu dezgust si caut debusolata sa ma agat de o ultima frantura ce m-ar putea tine legata de aceasta epava, de acest oras. Nimic. Privesc aglomeratia insuportabila, zgomotul obsedant, culorile orbitoare si nu simt nimic. Ciudat. Nu credeam ca pot sa uit atat de usor tot ceea ce candva a fost totul. Ma simt dezamagita. Speram ca, macar pentru o secunda, sa mai simt acel fior care m-ar indemna sa mai pierd o zi prin labirintul inconstient, sa mai sap macar o data in amintiri, sa inspir aerul bolnav al regretelor. Dar in schimb, totul capata neasteptat o tenta patetica, umila, ingenuncheata in fata necunoscutului.

Ce poate fi mai potrivit decat sa ma detoxific de ostentativitatea injectata nemilos de-alungul anilor, care in pofida ripostarii mele a continuat sa castige teren? Un ambalaj inutil menit sa mascheze veridicitatea ne tine captivi in monotonie, ingropati in principii, inecati in complexe, undeva atat de adanc incat razele soarelui nu ar putea chiar printr-o energie inefabila sa ne gaseasca, sa ne gadile tenul si sa ne amelioreze pesimismul.

Sterg cu degetul o urma de praf. Suprafata bancii pare mai dura ca niciodata. Vantul imprastie cateva afise inerte de pe marginea asfaltului. Privesc printre suvitele rasfirate cu nostalgie imaginea garii: pustie, uitata, pierduta de soarta, adormita si parca usor deranjata de uzurparea mea. Este ora 5 si astept tacuta trenul. Scriu in acest jurnal ars de timp sperand ca mai pot schimba ceva, dar nu mai pot. Si chiar incerc sa fiu rece, indiferenta, imi impun sa parasesc acest loc si sa nu ma uit niciodata inapoi, de teama de a nu disparea din nou in densitatea sa. Izbanda asteapta la capatul coridorului aclamand nonsalant schimbarea, anuntand regasirea. Dar pana acolo intunericul ascunde diabolic tot ceea ce inseamna pe de-o parte pericol, pe de alta parte adrenalina. Intrebarea care ma framanta acum este: am curaj? Exista in mine cu adevarat curajul de a ma urca in tren, de a stropi cu acuarele uzate tot ceea ce a mai ramas si de a da pagina?

Trenul opreste somptuos in  fata bancii de alaturi. Ma ridic in picioare, tremurand de emotie. Plec. Urc scarile si arunc rucsacul pe un scaun. Ma asez pe cel de langa si continui sa scriu ca o nebuna in carnet. Scartaitul demential al rotilor acapareaza linistea. Varful creionului se rupe. Resemnata, privesc pe geam cum orasul fuge de mine, oamenii, lumea; sau eu fug de ei?

Inchid ochii lasand o lacrima fierbinte sa curga pe fata, pe gat. Aud numai acel scartait si vantul care suiera langa fereastra nervos, ofensat parca de indrazneala mea. Si adorm...imbatata de somn cobor in necunoscut. In zare se vede marea. Initial fac pasi marunti, uitandu-ma la drumul pietruit si blocand orice gand. Fara sa imi dau seama ajung sa alerg ca o nebuna spre mare, prin nisip. Ma asez la malul marii si meditez in zare la delirul criptat ascuns in sufletul meu. Este 1 iulie si uite-ma admirand necunoscutul, apreciind viata, ingropand trecutul in castelele de nisip daramate de straini. Ce utopie nebuna de vara m-a adus aici?

comentarii

Pensula de ceară

Pictez peretii constiintei in nuante caustice. Culoarea pateaza ratiunea schitand umbre abstracte. Simt iluzia cum reuseste irevocabil sa castige teren in fata realitatii. Eticheta de valori a existentei pare ca paleste cu fiecare secunda sub impulsul nefiresc al delirului. Agonia uitarii inghite nervos orice urma de caracter, orice frantura ratacita. O dunga de acuarela scrijeleste lumina din reminiscente si deschide rana vindecata. Taisul regretabil al vinovatiei sapa in gandurile mele efemere si macina echilibrul.  Sub valul de explicatii, de sunete, de miscari se contureaza imperiul inconstientei.

Mazgalesc ca o nebuna imaculatul. Podeaua imi aluneca de sub picioare cu un detestabil umor demn de setarile primordiale ale umanitatii. Suspendarea, uitarea, joaca de-a marioneta capata spre surprinderea mea proportii tot mai mari. In spatele meu amintirile rad dureros de viu si ard lipsite de mila fotografiile prafuite de principii. In mintea mea, ecoul unei voci imi sopteste obsedant sa merg mai departe, sa o iau de la capat, sa ingrop tot ce a fost, tot ceea ce am construit, fie ca a fost intr-un ceas bun, fie ca a fost inecat in lacrimi.Poate sunt impiedicata de conceptii, de prejudecati, poate totul este doar o festa a mintii, poate doar delirez, sau poate pur si simplu visez. Inca astept schimbarea.

Din lumanarea arzanda picura ceara fierbinte si imbraca pensula manjita de un rosu strident. Au toate astea vreun sens?

comentarii

Abstract

Imi miroase a nebunie. Ploaia inunda suprafata geamului. O privesc oftand. Nu am stare. Fix. Fix si 1 minut. Fix si 2. Ajutor? Pe cine pacalesc? Nici nu vreau sa se opreasca. Nu are decat sa ploua pana la ultima picatura. Putin imi pasa. Defapt, cu atat mai bine! Nu am nevoie de nimeni! Ma pot descurca si singura. Dau drumul la radio zdrobind butonul volumului. La maxim. Astfel incat, oricat as incerca, sa imi fie imposibil sa imi ascult propriile ganduri. Deschid blocul de desen. In fata mea se proiecteaza cu usurinta o imagine vaga si o conturez apasand creionul. Privesc tavanul asteptand parca inspiratia sa imi inunde mintea. In zadar. Intarzie. "Invitatia la vals" asezata asimetric pe un raft imi atrage atentia. O deschid si incep sa parcurg dezinteresata primele randuri. Cu fiecare pagina, devine, neasteptat, tot mai fascinanta. In cateva ore, ajung sa devorez la propriu fiecare margine invechita a cartii, fiecare semnificatie. Si brusc, se termina. Trist. Patetic. Auzi, sa ma refugiez in spatele copertilor, lipsita de inspiratie, credula! Ascult pentru cateva secunde picataturile cum lovesc asiduu marginea exterioara a pervazului. Nu mi-am dat seama pana acum cat de obsedant poate fi ticaitul ceasului din hol. Il ignor. Observ absenta cateva fire rebele care incearca cu disperare sa imi distraga atentia. Ma ridic, ametita de o vaga aroma de parfum. Ma gandesc cu invidie la parcul ros de ploaie, ce abia asteapta sa renasca, mai frumos, mai impozant odata cu ivirea soarelui. Poate maine, poate poimaine. Iau palaria din cui si ies afara. Vantul imi zboara suvitele spicuite intr-un blond umbrit. Asta a fost. Accept viciul vremii. O sa rasara si soarele. Cu siguranta!

comentarii

Carte, ceai, muzica, dichis

Si cand nu ai chef de nimeni si de nimic ce poate fi mai frumos decat sa te ingropi in cele mai ciudate moduri posibile in ciocolata? Glumesc. Ceva si mai dulce si mai aromat. Scoti castile de la naftalina incalcite prin spatele sertarului cu "nimicuri" si incerci disperat sa le aduci la starea normala. Aprinzi aragazul, inchizi ochii deasupra aerului cald si scoti pliculetul de ceai (ce gasesti mai izbitor, mai puternic). Deschizi dulapul cu haine, admiri "privelistea", alegi ceva si iti sabotezi toata munca de dimineata cand te-a lovit responsabilitatea si ai facut ordine. Ceaiul ramane evident neatins aburind geamul degeaba. Un inceput perfect! Si cand te gandesti ca aproape era sa nu mai incui usa cand te-ai intors dupa rucsac si portofel... Mergi pe strada, cam aerian, soarele te orbeste, oamenii vorbesc si tie putin iti pasa. Si uitandu-te asa cu pasii tai marunti calcand trotuarul te izbeste un gand si scotocesti vreo jumatate de ora prin cotloanele mintii in cautarea unui loc dichisit si lipsit de toata "mizeria" asta din societate. Din punctul meu de vedere, Carturesti suna mai mult decat perfect(si da, stiu ca este pleonasm). Faci o razie printre rafturi cu muzica veche curgandu-ti pe langa urechi, iti arunci ochii pe milioanele de titluri si scurte descrieri de pe spatele copertilor vanand un subiect captivant, cel putin cat sa te tina in priza toata noaptea, poate incerci optimist sa citesti primul capitol asezat pe bancuta stilata de la margine care chiar este imposibil de descris(se pare ca va trebui sa o vedeti cu ochii vostri). Iar in caz ca te plictisesti de toata eruditia descrisa anterior, mai ai in fata 2-3 sali in care poti efectiv inota printre filme si cd'uri. Si nelipsitul ceai care te duce cu gandul la cana aia uitata pe pervaz acasa. Asta in caz ca reusesti sa pui la cale o escapada prin Bucuresti si Cismigiul nu iti surade. Cam asa arata o zi perfecta! Mai ales daca mai strecori si o inghetata sau un fursec in meniul zilei. Bon appètit!

comentarii

Zboara de-aici!

Unele persoane sunt atat de pline de sine incat iti creeaza pur si simplu repulsie cand le asculti vorbind sau cand le vezi in general manifestandu-se in "habitatul lor natural". Si ceea ce este si mai interesant este faptul ca nu trebuie sa astepti vreo replica mai "rasarita" pentru ca, dupa cate ati experimentat si voi, cand esti prin preajma lor numai cu asa ceva esti tratat. Ca sa nu mai mentionez ca sunt lipsiti total de limite. Tocmai cand crezi ca au fost putini atinsi de regrete sau de rusine, constati cu dezamagire ca a fost doar o aparenta si ca defapt, daca pentru vreo secunda au reusit sa cedeze si sa admita ca poate, doar poate, au gresit sau au exagerat, a fost doar un moment inutil in care au fost "dusi cu zaharelul", deviati de la calea lor. Deci nu are rost sa iti faci nervi pentru ca niciodata nu ii vei putea schimba. In concluzie  ai doua alternative: resemneaza-te si treci peste, sau paraseste-i, uita ca exista si eventual ingroapa-i intr-un gol insignifiant al mintii tale pentru ca doar asta merita, crede-ma!

                                                                                                               Si eu te iubesc.

comentarii

Fix da.

Ce prostie! Cum am putut sa fiu atat de naiva sa cred ca toate circumstantele in care ma gaseam alunecau intr-un fel spre penibilitate? Bine, hai sa nu zic penibilitate, doar o...indiferenta ingrijoratoare. Sincer, chiar nu pot sa imi dau seama, cel putin in aceasta secunda. Este ca unul din acele ciudate momente cand simti ca ai o revelatie, chiar daca nu sti ce si cum  a provocat-o. Pur si simplu este acolo si nu iti mai da pace. M-am trezit din hipnoza si am realizat ca viata e mult mai frumoasa decat pare, iar atitudinea potrivita (optimism infinit, umor si imaginatie) poate face minuni paradoxale si poate schimba definitiv situatia. Trebuie sa sti sa savurezi fiecare clipa si sa actionezi indiferent de consecinte, pentru ca nimic nu poate fi mai rau decat regretul ca nu ai facut-o si curiozitatea de a sti ce s-ar fi intamplat daca.. Deci urmeaza-ti scopul, fii intr-o mica masura egoist si gandeste-te ce te-ar face fericit acum. O ciocolata calda, sau o inghetata mai bine pentru ca vremea practic iti impune sa scoti capul afara din intuneric si sa cheltuiesti lumina zilei cat mai ai timp, sau sa citesti o carte buna daca esti genul mai solitar, sau sa iesi in parc, cu muzica din casti zdrobindu-ti orice urma de proasta dispozitie cu rolele, bicicleta etc. Gandeste-te la persoanele cu care nu ai mai vorbit de mult, pe care nu le-ai vazut recent, de care iti e dor si fa-ti curaj si suna-le pentru ca un telefon nu a omorat niciodata pe nimeni. Distreaza-te si uita de orice lucru care ti-a provocat vreodata tristete pentru ca nu merita absolut, dar absolut deloc. Imortalizeaza momentele alaturi de prieteni, glumeste, uita-te in jur, admira frumusetea, risca daca tu consideri ca suna promitator, chiar daca cel de langa tine iti spune ca esti nebun si ca e periculos.

Dar cel mai important nu uita sa ramai tu insuti. Oficial nu mai sunt o persoana secata de melancolie. Fix da. Cel putin pentru moment si daca ma vezi trista sau te vezi tu insuti trist in reflexia oglinzii ciupeste-te si aminteste-ti de asta:

1. Viata este ceva ce toti ar trebui sa incerce macar o data. – Henry J. Tillman
2. Iubesti viata? Atunci nu risipi ca un nesabuit timpul, caci din timp este facuta viata! – Benjamin Franklin
3. Bucura-te de viata, pentru ca iti da ocazia sa iubesti si sa muncesti si sa te joci si sa te uiti la stele. – Henry van Dyke
4. Ce este viata decat un sir de nebunii inspirate, greutatea este sa le alegi pe cele demne de a fi facute. – George Bernard Shaw
5. Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine. – Arthur Rubinstein

comentarii

Tic~tacul mintii

Vantul imprastie firele rebele ce isi infig cromatica in cerul innorat. Zidul rece imi provoaca fiori si ma agat parca de suprafata sa dura ca de o ultima izbucnire, imperfectiune a personalitatii. Muzica imi monopolizeaza gandurile fugitive si simt cum emotiile strapung sub stratul versurilor vulnerabilitatea, lovind din plin fantezia cu o putere paradoxala,  imposibil de descris.


Sentimentul ca locul, momentul si compania sunt predestinate pare un joc de copil in comparatie cu acel puzzle inefabil, acea retea complexa ce converge in mentalitate si principii existentiale. Acela este momentul cand ma pierd si tot ceea ce este in jurul meu capata conotatii sterse, "imblanzite" de eroarea de sistem a individului.

Sau...

• Ma concentrez inutil sa fiu spectator la teatrul din jur sau inconstient reusesc, dar nu realizez.
• Imi impun un temperament adaptabil, dau dovada de o hotarare irevocabila sau sunt prinsa in showul iluziilor incercand.
• Ma las prada vortexului, sau ma aliez ratiunii pentru inca o doza de "cotidian" concentrat in tablete infinitezimale si ambalat intr-un pachet de aparente.
• Aleg de la inceput daca sa dezamagesc sau sa inspir pentru a ma chinui in consecinta sa nu imi pierd echilibrul si sa cad de pe acel piedestal.

Continui sa imi repet ca daca eu cred, se poate si daca eu vreau, sunt in stare si nu incerc sa pun la indoiala veridicitatea acestor idei. Exista in mine acel impuls de a spulbera orice limita si de a-mi intrece asteptarile pentru ca..sunt unica in stare sa o faca.

Cat despre voi, ei bine, daca nu sunteti in stare sa credeti in asta, atunci sunteti liberi sa plutiti in continuare in deriva!

comentarii

Fără regrete

"Oamenii nu sunt niciodata multumiti. Daca au putin, vor mult. Daca au mult, vor si mai mult. Daca dau pe-afara de cat au, vor sa fie fericiti cu putin, dar sunt incapabili sa faca vreun efort pentru asta."- Paulo Coelho

 Azi nu vreau nimic. Nu am chef sa te ascult. Nu imi poti spune ce sa fac, cum sa ma comport, ce sa gandesc, ce sa spun, ce sa simt. Daca vreau sa urlu, daca vreau sa imi infig unghiile in franturile marginalizate ale mintii celor din jur, daca vreau pur si simplu sa imi exprim instinctele primitive, sa traiesc lipsita de constrangeri, nu ma poti opri!


Prefer ceata, intunericul in detrimentul vietii tale "luminate" impanzita de aparente, o falsa macheta ale carei colturi intineaza puritatea, frumusetea, vitalitatea, originalitatea, libertatea. Gustul independentei isi picura incredibilitatea peste sufletul meu revoltat in fata lumii cotidiene.


De ce sa astept inchisa in labirintul de perceptii si obligatii o paradoxala salvare cand imi pot taia singura sforile ce ma suspenda deasupra responsabilitatilor tale banale? Viata nu este pentru asta. Calc nepasatoare peste timp, ca entitate a dependentei umanoidului si ma impotrivesc asiduu ticaitului ce strapunge ecoul. Pateticul statut al omului drogat de probleme, de principii nu imi permite sa extind fantezia pana in universul transcendent al imperfectiunii perfecte. Stiu ca sunt capabila sa fac un efort pentru asta, pentru a deschide ochii si a privi cerul schitat in reverberatii rebele ciocnindu-se sub impulsul fiintei mele.


Vreau sa alunec in inconstienta, sa sterg de praf "masca rebelului" si sa arunc in prapastie ce a mai ramas si... conturand cu degetul liniile dure ale sale sa o asez in prim-plan, un axis mundi ce poate fi vazut de la mile departare. Si atunci toti vor sti ca eu nu mai accept aceasta minciuna, ca sunt cu totul alta.

Semnat, o marioneta 

comentarii

Adrenalină

Simt pericolul cum isi rasfrange influenta si ma poseda. Si tanjesc dupa mai mult.. vreau sa simt sangele cum pulseaza prin venele fragile, fiecare strop de teama, fiecare ezitare in fata necunoscutului. Numai asa am impresia ca traiesc. Poate sunt nebuna, poate doar naiva, dar stiu ca imi doresc infinit sa inspir adrenalina, sa ezit pe marginea constiintei schitand un paradoxal echilibru dintre real si ireal. Pentru ca asa se reflecta pericolul prin ochii fiintei umane, un ireal transcendent, mereu ravnit.

Nu ai simtit-o? Acea atractie inexplicabila de a te apropia de "margine" si de a inainta tot mai mult desi in adancul sufletului stii ca risti inutil pentru o fantezie, dar inevitabil simti ca traiesti pentru acea fantezie. Daca nu, sa stii ca este acolo si atunci cand te astepti mai putin va erupe cristalizandu-se intr-un amalgam de emotii si te va face vulnerabil in fata dorintei, iar tu, ca o biata marioneta vei fi propulsat in nebunie.

Da..atractia pentru necunoscut va ramane mereu o placere neinteleasa care cu cat este mai interzisa, mai imposibila, cu atat este mai persistenta, iar tu...ei bine...pur si simplu nu te poti impotrivi!

comentarii

Stropi de inocentă

Obsesie? Poate. Iti amintesti acel moment cand incercai cu disperare sa te agati de ultimul strop, ultima umbra de naivitate uitata pe marginea prafuita a personalitatii? Iti doreai sa uiti prima "eroare", prima vorba nuantata de rautate, poate primul fum de tigara, toti pasii eliptici care te-au propulsat in mizeria asta existentiala. Merita rautatea? Te simti mai bine daca ranesti, daca sti ca ai gresit, ca te rusinezi de propriile fapte schitate sau ganduri efemere impanzite de acea incapatanare de a-ti urma scopurile cu orice pret?


Simti pana in adancul sufletului cum invidia zgarie portelanul mastii pe care o porti, invidia fata de oamenii inocenti, poate "mai buni" si incerci inutil sa te pacalesti ca poti redeveni initiatul in viata, o fiinta lipsita de cicatricile lasate de oameni, de soarta, sau din contra, incerci sa te "razbuni" sa devi si mai rau, si mai rau.


Timpul nu iarta, iar consecintele se revarsa nimicindu-te si inecandu-te tot mai mult in banalitate. Si ajungi sa te detesti pentru ceea ce ai devenit.
...............................................................................................................................
Atunci, sa stii ca reflectarea este cea mai utila cale prin care poti scapa de regrete. Aparent greu, odata depasit momentul critic, te poti schimba, lent, ridicand mana asupra tentatiilor. Nimeni nu te judeca pentru un moment de razvratire, o nebunie, rebelitatea este ca o revelatie in lumea monotoniei, dar trebuie sa sti sa iti dozezi pornirile, viciile, sa nu ajungi monopolizat de ele.


Nu ma intelege gresit. Nu iti spun sa renunti la ele, pentru ca in final ele te definesc, ele iti contureaza personalitatea, iti spun doar sa ai grija. Nu stii cine sau ce iti va iesi in cale vreodata, poate o oportunitate pe care nu vrei sa o ratezi, poate o persoana pe care vrei sa o impresionezi si atunci nu vei sti cum sa ascunzi mai repede "anii intunecati ai existentei tale". :)

comentarii

In bătaia vântului

Draga B,

Azi am realizat ca nu meriti.Cu fiecare secunda simt tot mai adanc infipt in constiinta sentimentul ca nu aparti deloc lumii mele. Iar cand viata imi ofera de departe lucruri demne de a fi apreciate mai presus de framantarile mele prostesti, eu raman doar un suflet ratacit ce pare ca a uitat cum este sa se simta descatusat de resentimente si mereu gata sa priveasca spre viitor si sa lase in urma reminiscentele dureros de vii ale trecutului.

Si incerc asiduu sa imi amintesc de ce trebuie sa uit..

Cu dragoste, constiinta mea 

comentarii

Doar o mască...

O aparenta. Asta este viata. Un joc inexplicabil de aparente, iar noi, oamenii, ca niste marionete ne lasam influentati de simple remarci fugitive ori priviri pline de subinteles menite sa ne "formateze" dupa bunul plac. Totul in viata se intampla cu un scop. Actiunile noastre ascund in spatele cortinei un scop pe care, cateodata involuntar, il urmarim adoptand diverse "masti sociale". Vrem sa ne integram in decor, sa ne remarcam in cercul nostru de influenta incercand sa parem ceea ce nu suntem.


Poti trece cu usurinta de la timidul incurabil la "devoratorul" de replici, sufletul petrecerii; de la omul responsabil, la rebelul macinat inca din adolescenta de acea dorinta de a te razvrati, de a fi tu-impotriva lumii.


Pentru asta adopti atitudini contrare "setate" sa iti sporeasca popularitatea ca sa intri eventual in topurile morale ale celorlalti, dar de cele mai multe ori ramai doar cu o dezamagire: realizezi ca adevarul este reflectat sub alte aspecte si sfarsesti  prin a fi barfit si admirat fals, inconjurat de zambete sterse ce mascheaza doar invidia.. pentru ca indiferent cine esti si ce realizezi, vei trece in viata cel putin o data prin acest vortex de emotii mai mult sau mai putin placute.


Nu va ganditi totusi ca poti din senin sa renunti la aceasta infinita colectie de masti si sa spui ca de azi vei fi tu insuti, veritabil, unic, valoros. Fara o tarie de caracter si o paradoxala putere de sine, te vei trezi aruncat in anonimat, incapabil sa te mai ridici deasupra multimii de perceptii si valori. Cu alte cuvinte vei ajunge sa regreti ca ai cedat fie si pentru o secunda in fata celor din jur pentru ca ei judeca si nu uita acel moment de vulnerabilitate.


 Oricum, totul ramane o iluzie prin simplul fapt ca suntem obligati sa acceptam diversitatea de masti avand acces intr-o mica masura la originalitate. Pentru ca atunci cand totul pare predestinat, nu mai exista nicio aspiratie la autenticitate si ramai doar o sclipire efemera, poate prea efemera pentru a fi macar luata in considerare.

comentarii

Praf.

Ciudat. Stau de cateva minute in fata tastaturii si efectiv nu stiu cu ce sa incep. Inspirata de cativa colegi (recunosc poate curioasa) m-am decis sa imi creez si eu un blog. Prietena mea cea mai buna a fost cam sceptica acuzandu-ma de faptul ca am fost influentata. Daca fac ei trebuie sa faci si tu? Poate ca are dreptate. Stiu totusi ca imi doream de foarte mult timp "o chestie" in genul.


Si acum, cand sunt pusa in fata faptului, pur si simplu nu am inspiratie. Nici un subiect concret daca stau bine sa ma gandesc. As putea sa bat campii si sa monologhez aici : filozofii de viata si toate cele, dar probabil ar deveni plictisitor. Dar ce imi pasa mie daca ar fi plictisitor? Ceea ce fac, fac pentru mine.


Ma intorceam asta-seara acasa, cu castile in urechi si ma gandeam ca toata perioada aia in care am fost melancolica si in care ma simteam ca ultimul om nefericit si batut de soarta a fost cea mai mare minciuna din viata mea. Nimic, dar nimic nu merita si nu trebuie sa te faca sa ajungi in acea stare. Poate si muzica aia putin mai rebela m-a facut sa uit de tot si sa gandesc asa: viata mea e ok si eu una sunt impacata cu ideea ca vor mai exista astfel de momente, dar eu trebuie sa am incredere in mine, sa imi amintesc faptul ca sunt unica si ca intotdeauna pot face mai mult decat cred.


Vorbeam zilele trecute cu un prieten cum ca trebuie sa ne schimbam, sa ne modelam mentalitatile, sa gandim pozitiv si optimist, dar mai ales sa nu ne pese de ce zic/cred/simt/spun cei din jurul nostru. Vreau sa spun.. cu ce te afecteaza ce spune X sau Y despre tine? Conteaza ceea ce crezi tu despre tine. Bun. Cu morala suntem gata, motivati. Mai greu este cu practica. Sunt sigura ca macar o data in viata voastra ati fost in acea stare in care iti doresti sa arunci la gunoi intreaga ta viata de pana atunci si sa o iei de la inceput. Si cum sa faci asta mai bine decat cu un nou look si o noua atitudine? Degeaba. Vei ramane acelasi, chiar daca te prefaci ca esti altcineva.


O clipa. Am uitat sa precizez ca eu nu ma voi prezenta. Nu consider ca are vreo relevanta. Oricum acestea sunt doar niste randuri dintr-unul din miile de blog'uri existente citite fie de oameni foarte curiosi, fie de oameni foarte plictisiti. De ce ar conta asadar cine sunt, de unde sunt, ce imi place? Eu scriu aici despre ceea ce gandesc, despre perceptiile mele, asadar aceste lucruri pot fi cu usurinta citite printre randuri.

Spuneam la inceput ca nu am inspiratie. Nici acum nu ma simt inspirata. Ascult muzica si imi storc creierii incercand sa gasesc un alt subiect, dar sincer nu imi mai vine nimic in minte, asa ca o sa renunt si o sa ma refugiez in fata ecranului cu o cana de ceai in mana. Filmul din seara asta : "Insidious" . Sa vedem ce e de capul lui. B'bye. :)

comentarii